Creația poetică a lui Alexandru Ovidiu Vintilă e străină atât de abundența plasticizării, cât și de excesul speculativ printr-o consecventă tactică economică. Aparenta simplitate la care recurge nu reprezintă decât o tendință de reconfigurare a realului, o transmutare a sa nu o dată surprinzătoare, caracteristice discursului în cauză. Din elementarul formal rezultă o lume cu atât mai transfigurată în fragilitatea sa imaginativă cu cât pare mai constrictiv articulată, convergența factorilor săi confruntându-se cu preaposibilul tumult interior din spatele lor. Directitatea stilistică apare nu o dată vibrantă aidoma unor aforisme. S-ar putea lua în seamă un sacrificiu formal în așteptarea perspectivei vizionare. Iată un peisaj abia încropit, ezitant, care e în fapt o transcendere a puținelor elemente componente rămase în atenție: „sub influența/ unei chinuitoare dorințe a morții/ invoci zeii/ gloria/ răbdarea// de la un peisaj al nopții la primele ore/ ale dimineții// pe câmpul cu grâu soarele ca un cap de nebun/ ne încălzește pur omenește// mușcăm precum graurii din fructe/ nu viață ci imaginile ideologice sunt/ în schimbare// asupra gândirii în mod esențial/ două suflete planează/ spre un punct de fuziune// e o ruptură insesizabilă între artă/ și realitate// un ireparabil divorț/ între acțiune și vis// izbucnești/ sub gluga sub care zaci// atunci nu te oprește nimeni/ te vei fi obișnuit deja cu umilința// pe neașteptate refuzi/ refuzi/ să-ți mai înțelegi/ trupul/ și mintea/ trupul/ și lumea“ (Morții, zeii, gloria și răbdarea). Evidenta solitudine auctorială se confirmă inclusiv prin factura descinderilor sale în mediul urban, având ca urmare selectarea unor detalii din materia acestuia care dobândesc un straniu fior de unitate. Poezia se transmite prin succinta lor consemnare, minorul dă frecvent tonul: „e aproape de neînțeles/ să tremuri/ ca iarba// viața mea pare acum o plimbare fără sfârșit// de-a lungul pereților/ văd mari și late umbre// își urmează calea spre patria celestă“ (Despre tot mai puțin). E drept că uneori întâlnim exultanța unei fantezii compensatoare: „un obiect// vorbește cu un obiect// și din tăcerea lor/ se naște/ departe// cu răspundere limitată/ un soare nou-nouț// (în colțul din dreapta sus)// jos e pământul populat de vulpi/ sunt oameni fotografiindu-se extatic“ (Despre limba islandeză). Alteori poetul concede a se retrage într-un cadru somnolent, fantomatic: „din piața de pește a orașului vin vești// să zicem// oculte:// (…) în piața de pește a orașului// de jur-împrejur acești trecători-fantomă// somnambuli// alb de argint verde-albastru-agresiv frumoase flori// galben-portocalii-violet// în vitrine/ sunt culorile magice ale// unui// răstimp// uitat// în copacul porfir“ (Soarele Burger King). După cum la un moment dat se dedică el însuși fără complexe nimicului: „Mă așez în fața televizorului/ fără să-l deschid// povestesc despre grauri/ instinctual încep să privesc/ pe pereți// e îndeletnicirea mea preferată“ (Despre grauri). Pentru a-și potența singularitatea, ființa recurge la procedeele unei comunicări aparte cu actualitatea socio-politică. Neputând fi omisă din experiența traiului cotidian, aceasta poate căpăta tangențe metafizice, prilej suplimentar al detașării lăuntrice: „Putem observa că alimentarele de cartier au dispărut// în treizeci de ani și/ până în prezent// când granițele mentale/ și condițiile de trai/ s-au schimbat// /și cerurile se amestecă/ odată cu lumea// oriunde am fi avem nevoie de/ zei ocrotitori“ (Așadar avem nevoie de zei ocrotitori). În fapt totul e în măsură a constitui un epos pacient al solitudinii. Contrariile cedează tacit, revolta e inexistentă într-o atare atmosferă de disciplină expresivă, de nobilă pasivitate. Rareori își face loc câte un nodul cogitativ înfiorat de dramatismul asocierilor: „istoria se derulează în prezent// pe cer/ poți să citești în stele// fluviul doarme în albia lui// în primul tramvai în care m-am urcat/ se vorbea în toate limbile pământului// azi după-amiază/ poetul de pe strada Episcopiei/ se pregătea să vadă/ încă un sezon din twin peaks“ (Poetul de pe strada Episcopiei). Tema suverană rămâne mereu cea a atitudinii disociative față de real. Acesta e înregistrat cu aparența unei apropieri spre a fi apt de condiția de obiect în sine. Prefirându-i ipostazele, poetul încearcă a-i surprinde reflexe similare cu cele ale absolutului: „un loc de refugiu/ în mod absolut/ e iubirea în care se oglindește/ inconștientul// tăcerea –// o formă a minții unind contrariile/ spre plus și minus infinit“ (Bătăile de bum bum ale inimii). Într-un loc înscrie totuși o intrare echivocă în realul cel suspicionat de nonsemnificativ: „ luna e albă ca paloarea unui mort/ la aceeași oră se adună atât de multă viață/ și doar un pic de tristețe// am călătorit pe o stradă și am privit/ ore în șir lumea la urma urmei nimic“ (Parafrazându-l pe Bogza). De cele mai multe ori însă comunică o dezicere de acesta în numele unei exigențe de sine la limită: „onorat public/ eu nu am scris poezie/ eu nu scriu poezie/ eu nu voi scrie poezie// în mințile mele/ vorbesc o limbă de neînțeles/ nici eu n-o înțeleg// neînțelegerea crește geometric“ (Onorat public). Ieșirea în lume constituie nu mai mult decât un paradoxal exercițiu al eului în postură de observator singular al lumii. Neintegrarea în colectivitate e repetitiv afirmată: „mai sunt oameni/ dependenți față de lucruri și locuri/ de aglomerările urbane// de liniștea unei existențe calme// excesiv de antropice“ (De asemenea). Poziția față de un aspect social al trecutului reiese din aluziile evazioniste la o istorie fantastă: „am pus cruce// la tot// din infern în purgatoriu/ și iarăși în infern// altminteri/ ne războim între noi// la plevna pe câmpiile de acolo pe sub iarba mănoasă/ a trecut o armată întreagă de traci// și tot nu e suficient// sunt mai cumpliți oamenii care își pierd mințile decât ticăloșii// pe aici ne supraviețuim viețile// deschizând fereastra/ pe morți îi aud/ doar unii/ dintre semenii noștri// ne bucurăm și ne întristăm// ne închipuim păsări și bem băuturi tari/ și limpezi“ (Țările de jos). Dacă e să-l raportăm pe originalul Alexandru Ovidiu Vintilă la un mare înaintaș cu care ar putea avea ceva în comun, acela ar fi Bacovia. O similară operație a unei logici afective, cu tangențe în absurd, sub astrul solitudinii.