Alena Mornštajnová este scriitoare și traducătoare cehă. A studiat limbile engleză și cehă la Facultatea de Arte a Universității din Ostrava. A scris patru romane și o carte pentru copii. A debutat în 2013 cu romanul Slepá mapa, iar cel de-al doilea roman al ei, Hotýlek, a apărut în 2015. Odată cu publicarea celui de-al treilea roman, Hana, în 2017 (ediția în limba română a fost publicată la Editura Curtea Vache; în pagina 23 a ediției prezente a „României literare“ publicăm o cronică a acestei cărți), Alena Mornštajnová a devenit una dintre cele mai populare scriitoare cehe contemporane. Romanul a fost tradus în peste douăsprezece limbi, inclusiv engleză, germană și italiană, a primit Premiul Cartea Cehă în 2018 și a devenit Cartea Anului 2017 pe site-ul Databáze knih.
Anul trecut a fost invitată specială la FILIT. Dialogul de față — care gravitează în jurul poveștii cărții de mare succes a autoarei din Cehia — a fost realizat chiar cu prilejul vizitei sale în România.
Cristian Pătrășconiu: Cine este Hana din romanul dvs.? Cum ați conturat acest personaj?
Alena Mornštajnová: Ei bine, în primul rând, am vrut să scriu despre o epidemie ciudată, hibridă, care a avut loc în orașul nostru în 1954. Așa că am avut inițial un subiect. Dar cînd ai un subiect, ai nevoie și de o poveste. Așa că am inventat o poveste. Mai precis: am inventat o poveste despre două femei. Una dintre ele era o fată orfană, Mira. Iar cealaltă era Hana. Hana este, în cartea mea, mătușa Mirei. Așadar, am vrut să scriu o carte despre modul în care au învățat să trăiască împreună cele două femei. Am intenționat să o fac pe Hana ca fiind o femeie ciudată. La început, nu am știut ce s-a întâmplat în viața ei. De ce este ea atât de ciudată, de ce să fie așa de ciudată? Când mă documentam pentru carte, am aflat că în orașul nostru a existat o comunitate evreiască și că aceasta a dispărut în timpul războiului. Toți au murit undeva în lagăre de concentrare, mai ales la Auschwitz. Acela a fost momentul în care am decis ce va fi Hana. Și familia despre care scriam urma să fie una tot evreiască. Așa a început.
Cum v-ați documentat, cum ați restituit ceea ce s-a întâmplat acolo, atunci, ceea ce s-a întâmplat cu adevărat?
Totul se bazează pe fapte reale.
O scurtă observație: este, de câțiva ani, un fel de val în întreaga lume pentru această literatură, a Holocaustului.
De acord: și eu cred că este un val universal. Cred că este ceva firesc. Desigur, ori de câte ori scrii o carte, trebuie să știi multe despre timpul în care se întâmplă acțiunea ei. De fapt, despre tot ceea ce scrii acolo. Prin urmare, am citit o mulțime de cărți despre Holocaust. Am urmărit multe interviuri pe internet. Iar când am scris povestea Hanei, de fapt, nu a fost nevoie să inventez nimic, pentru că totul era în aceste interviuri. Tot ce i s-a întâmplat Hanei în cartea mea i s-a întâmplat oricui în timpul Holocaustului, oricărei ținte de acest fel a naziștilor. Am presărat foarte puțină ficțiune, de fapt. Totul s-a întâmplat așa, chiar așa.
De ce este atât de multă uitare? De ce uită majoritatea oamenilor, de ce sunt uitate inclusiv sau mai ales aceste victime ale unor momente teribile, ale unei violențe teribile?
Vreți să spuneți de ce oamenii uită despre război, despre Holocaust, despre soarta evreilor?
Da, da – pentru că am sentimentul că este mai simplu să uiți decât să reamintești, de fapt…
Poate pentru că așa sunt amintirile, așa trebuie să fie, așa trebuie să se întâmple cu amintirile. Ei bine, cred că sunt unele lucruri pe care nu le poți uita, pentru că sunt „săpate“ foarte adânc în mintea ta. Și chiar dacă nu vrei să uiți, pur și simplu nu poți. Când urmăream interviurile cu supraviețuitorii Holocaustului, existau câteva momente care erau aceleași în fiecare dintre aceste interviuri. Repetiții, recurențe.
Toți oamenii din aceste interviuri la care fac referire aveau între 70 și 80 de ani când își rememorau viața lor. Ei bine, toți vorbeau nu numai despre călătoria lor prin lagărele de concentrare și despre viața lor de după război, ci își aminteau și despre copilăria lor. Și își aminteau totul. Își aminteau totul despre inundațiile de atunci, despre părinții lor, despre mătușile și unchii lor, despre prietenii lor, despre cărțile pe care le citeau la vremea respectivă, despre cum se jucau, totul.
Eu nu-mi pot aminti atât de multe amănunte din copilăria mea. Așa că mă întreb de ce. Poate că pentru acei oameni amintirile au fost singurul lucru care le-a rămas din viața lor, din copilăria lor. Așa spuneau: eu încă o mai aveam pe mama, încă îmi mai aveam rudele pe care, mai apoi, le-am pierdut în război. Și de aceea se chinuiau. Au încercat să își suprime amintirile despre aceste lucruri frumoase. Și aveau, desigur, amintiri despre călătoriile lor prin suferință. Despre lagărele de concentrare. Și, din nou, își aminteau totul, fiecare detaliu, pentru că fusese atât de oribil. Cred că nu putem alege ce să ne amintim. Nu putem alege. Ne amintim doar lucruri puternice. Deopotrivă, lucruri frumoase și lucruri rele – dar acestea trebuie să fie puternice. Așa funcționează memoria noastră, sufletul nostru la limită…
Iată unde am vrut să ajung, de fapt: de ce este tăcerea un personaj atât important în cartea dumneavoastră, în romanul dumneavoastră?
Pentru că tăcerea este despre acest tip de memorie specială. Hana este o persoană distrusă, un om atât de sărman. Nu este capabilă să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat. E, pur și simplu, distrusă, sfâșiată interior. Și tace. De aceea Mira nu știe nimic despre Hana. Ea nu știe de ce Hana este atât de ciudată. Și nici cititorii nu știu la începutul cărții. Ei descoperă soarta Hanei împreună cu mine. Citim și descoperim ce s-a întâmplat cu Hana, ce a (mai) supraviețuit. Neînțelegerea dintre Nira și Hana este cauzată de tăcere. Lucrurile stau așa pentru că Hana nu poate spune nimănui ce i s-a întâmplat. După acest roman, trebuie să vă mărturisesc, am scris o altă carte despre tăcere. Există această trimitere chiar de la titlu. Cartea se numește Silent Years (Anii tăcerii). De fapt, din nou, este vorba despre cuvinte. Despre cât de important este să vorbim unii cu alții. Despre cât de important este să rezolvăm problemele de la început. Pentru că dacă nu vorbim, nu înțelegem. Nu cunoaștem problemele celeilalte persoane. Nu suntem într-o legătură. Ne scapă informațiile foarte importante, vitale. Am vrut să scriu această carte și pentru a spune câtă nevoie avem unii de alți, cât de important este să vorbim unii cu alții. Trebuie să comunicăm unii cu alții.
Hana este o carte despre Holocaust. Nu spun – încă o carte. Am o întrebare care este legată direct de această chestiune…
Bănuiesc întrebarea. Când scriam Hana, nu exista nicio altă carte despre Holocaust în Republica Cehă. Scriam la Hana. Poate că am terminat-o în 2016. Deci asta a fost înainte de valul de cărți despre Holocaust. Pentru mine, Hana nu este o carte oarecare despre Holocaust. Am început să scriu romanul ca pe o carte despre acea epidemie, despre orașul meu, despre două femei diferite. La început, am vrut doar un singur capitol – ultimul – despre lagărul de concentrare în care Hana a fost deportată. Acolo și numai acolo, aș fi vrut să sugerez explicație despre ceea ce i s-a întâmplat. Dar în timpul scrierii, textul se schimbă. Mai mult: textul te conduce. Ceea ce este corect te conduce. Mi-am dat seama că era necesar să îi dau Hanei propria voce. Așa că, în carte, ea își spune propria poveste în mai multe capitole. Este aproape o treime din carte despre Holocaust. Dar nu aceasta a fost intenția mea la început. Nu este sau nu era progra mată să fie o carte despre Holocaust. Dar a devenit… Dar pentru mine, nu este doar o carte despre Holocaust.
Revenind la acest personaj important, tăcerea: poate fi tăcerea, de asemenea, un mod subtil, polemic de a vorbi despre Holocaust în raport cu ceea ce este la modă acum despre Holocaust?
Putem gândi că sunt unele cărți despre Holocaust care doar explorează sau, ca să folosesc o formulă și mai tare, exploatează chestiunea aceasta. Prea romantice, cam comerciale. Prea mătăsoase. O astfel de modă despre Holocaust. Aceasta este… Este doar un fel de a explora subiectului doar o modalitate. Nu știu dacă avem nevoie cu adevărat de astfel de cărți. E o opțiune. Pe de altă parte, poate că tocmai acesta a fost motivul pentru care nu am vrut să fac o carte care să meargă în această direcție. Poate că acesta a fost motivul pentru care nu am vrut să scriu în mod aplicat despre Holocaust, motivul pentru care am vrut să pun accent pe altceva. Dar, așa cum am spus, în timpul scrierii a fost clar că este important să vorbesc despre subiect, că este obligatoriu să o fac pe un spațiu mai mare. Însă sunt de părere că trebuie să fii foarte, foarte atent(ă) cum să lucrezi cu el. Pentru că este încă foarte delicat. Puteți vedea ce se întâmplă în Israel, puteți vedea ce se întâmplă în Europa. Evreii sunt încă într-o poziție foarte dificilă. Așa că trebuie să fim foarte atenți cu lucruri și cu subiecte de acest gen.
Hana este personajul principal al coșma rului care explică trauma și drama cărții. Mira este poate finalul, poate chiar unul tonic, al acelui coșmar?
Eu am scris până acum șase romane. Nu știu dacă nu sunt cam multe pentru mine. Fapt e că am șase romane. Dintre toate, Mira este personajul meu preferat, pentru că este plină de viață. Ea are curajul să meargă mai departe. Vrea să trăiască. Chiar dacă și-a pierdut familia, chiar dacă trăiește cu o persoană foarte ciudată, ea poate fi fericită. Știe că poate să fie fericită. Și se comportă ca atare. Știe că ea trebuie să fie o forță. Da, uneori nu este ușor să fii fericit. Uneori chiar trebuie să muncești pentru a fi fericit. Dar ea este capabilă să facă asta. De aceea este personajul meu preferat.
Numele de Mira (pro)vine de la cuvântul „pace“?
Înțeleg unde trimiteți. Dar… nu, nu vine de acolo. Știți, când mă documentam, am citit despre evreii din Camusi Gichi din Vala, orașul meu natal. Este orașul din carte. Mira și Hana erau, în realitate, fiicele președintelui unei comunități evreiești din orașul nostru. Când au murit împreună cu părinții lor la Auschwitz erau încă fetițe. Aveau șase și, respectiv, patru ani. Am vrut doar să le amintesc, să le readuc în memoria publică. Dar nu am vrut să scriu despre copii, pentru că ar fi fost ca și cum aș fi exploatat, nedrept, acest subiect. Nu am vrut să fac asta. Le-am luat numele și le-am pus în carte. Ca să nu fie uitate. Dar Hana, în cehă, nu este doar un nume. Hana descrie și un sentiment. Când te simți vinovat, te simți„hana“. Cred că această nuanță trebuie prinsă în traducere. Este numele cărții, tocmai pentru că personajul principal, Hana, a trăit cu sentimentul de hana. Și pentru că a făcut ceva, nu pot spune că a făcut ceva greșit. Dar a făcut ceva. Iar decizia ei nu a fost cea mai bună pentru ea și familia ei. În acel moment, când a luat decizia, nu avea cum să cunoască consecințele. Nu putea să știe ce urma să se întâmple. Așa că nu era vinovată. Nu era deloc. Dar se simțea așa. Și Mira, aveți dreptate – chiar și în cehă, Mir înseamnă pace. Dar nu a fost intenția mea să pun acest nume pentru că m-am gândit la pace. Era doar numele fetei despre care v-am vorbit.
Ce fel de suferință, ce fel de durere poartă cu ele marile personaje ale romanului dumnea voastră? Mira și Hana.
Hana, da, se simte vinovată. A făcut ceva anume. Este durerea ei. Desigur, este bolnavă. Este distrusă. Dar cel mai rău lucru este că se simte vinovată. Se simte vinovată. Și simte, sau crede, că viața ei este lipsită de sens. Totalmente. Ea gândește așa; fără rest, fără să se ierte pe sine. Gândește în acest fel: ceea ce face ea are consecințe rele. De fapt, nu are dreptate. Pentru că la sfârșitul cărții își dă seama că până și viața ei are sens. Pentru că ea a ajutat-o pe Mira. Fiecare viață are propriul ei sens. Chiar dacă s-ar putea să nu-l vedem acum, dar fiecare suntem acolo pentru un motiv. Și asta am vrut să spun în carte.
Cum ați găsit reglajul fin, vocea potrivită, tonul potrivit pentru a scrie această poveste despre durere și, de asemenea, despre consolare?
Reglajul fin diferă de la om la om. Eu știu că trebuie să fac asta. Trebuie să fac asta. Și trebuie să fac asta. Așa că, atunci când am început să scriu, am vrut să scriu o carte despre o relație complicată dintre două femei și o călătorie a lor. Și, de asemenea, am vrut să scriu ceva despre trecutul orașului meu. Așa a fost la început. Am gândit că romanul meu va avea doar două părți. Partea legată de Mira. Și o a doua parte despre orașul meu. În timpul scrierii, așa cum am mai spus, povestea se schimbă mi-am dat seama că Mira ar trebui să fie povestitoare. Ar trebui să spună nu numai povestea ei, ci și povestea despre familia ei. Și, în sfârșit, o a treia parte a fost spusă de Hana. Dar a fost un proces treptat. Nu am niciodată un plan strict despre cum să scriu. Am povestea în cap. Imaginea de ansamblu. Și mai departe, merge, curge. Pur și simplu.
De asemenea, știu finalul poveștii. Dar în timpul scrierii, foarte multe detalii sau chiar linii narative mari se schimbă. Credința mea e că există o luptă cu istoria. Dar eu nu am vrut să scriu o carte istorică. Ceea ce mi se pare mai important e că oamenii nu se schimbă foarte mult. Cred că avem aceleași sentimente ca oamenii din secolul trecut, ca acum două secole sau ca acum zece secole. Desigur, trăim într-o lume diferită. Dar sentimentele noastre, cred, sunt aceleași. Este o diferență într-un sens material, exterior. Însă e altceva – multe asemănări, cum spuneam – în sens spiritual. Cred că uneori suntem fericiți, alteori triști. Râdem, uneori ne este dor de casă. Deci avem aceleași sentimente. Și am luat aceste sentimente, le-am pus în Hana și Mira. Și le-am lăsat să treacă prin aceste evenimente teribile din secolul trecut. Atunci când conturez un personaj, sunt mereu în acel personaj, sunt mereu în mintea lui. Când scriu despre Mira, o văd cu ochii. Când scriu despre Hana, sunt în ea. Văd lumea prin viața ei și cu ochii ei. Dar este atât de greu să rămâi acolo. Stai cu lunile și ce e acolo se lipește cumva de tine. De aceea am început să scriu cărți pentru copii. Când scriam despre Hana, nu puteam dormi noaptea. Pentru că a fost un subiect cu adevărat dificil. A trebuit să citesc despre cât de dur au plătit unii oameni nebunia altor oameni și despre toate aceste lucruri groaznice. Noaptea nu puteam dormi. Mă uitam doar la tavan și nu puteam dormi. La un moment dat, am decis să scriu o carte pentru copii. Pentru că pentru mine a fost ca o psihoterapie.
Ce ați simțit când ați terminat această carte?
Ei bine, am scris la această carte poate trei sau patru ani. Desigur, nu în fiecare zi. Dar destul de mult timp am trăit cu această carte în mine, în intimitatea mea. Și am simțit-o din plin. Apoi, înainte și după ce am publicat-o, a trebuit să mai trăiesc o perioadă cu ea în mine. Mai întâi, a trebuit să o editez. Și apoi a trebuit să vorbesc despre ea. Am vorbit cu jurnaliști despre ce e acolo, am vorbit cu mulți studenți despre carte. Și încă trăiesc cu cartea. Sunt câteva spectacole de teatru care s-au făcut după ea. Când termin o carte, aștept cu nerăbdare să scriu o alta. De la un moment dat încolo, încep să trăiesc cu alte personaje în minte; sunt personaje diferite, personajele principale ale cărții următoare.
Dar ați plâns vreodată când scriați această carte?
Nu. Niciodată. Uneori este o muncă dificilă; adesea e o muncă ușoară să scrii. Trebuie să te concentrezi. Și când te concentrezi, nu prea poți să plângi în timpul scrierii unei cărți. Dar am plâns când ascultam interviurile cu supraviețuitorii. Am plâns de câteva ori. Pentru că a fost foarte, foarte trist și foarte emoționant. Scrierea cărții a fost ceva diferit. Vocile celor care au suferit cu adevărat sunt și ele diferite, dar în alt sens. Când le auzi, poți să plângi. Uneori, când auzi ce e acolo, nu ai cum să nu plângi.
