Dreptul la apărare, garantat prin Constituție, este un drept uman fundamental, pe care cred că nu-l putem refuza nici omului de hârtie care este personajul literar, în speță Catindatul din comedia lui Caragiale, Dale carnavalului.
Mă ofer ca avocat din oficiu.
De ce învinuire îl apăr? De aceea de a fi un promotor de fake news, ceea ce, după cum știm, poate cauza importante tulburări în societate. Căci iată ce susține acuzarea, în speță domnul George Neagoe, apreciat istoric literar, într-un altminteri pertinent și erudit articol publicat în numărul 45 (din 25 octombrie a.c.) al „României literare“ și anume acela intitulat I.L.Caragiale via Mihail Sadoveanu. Cicero, Antonius și Trahanache:
„Prin articolul Grămătici și măscărici (1895) de Caragiale se explică în parte de ce Mița Baston, în D’ale carnavalului (1885), nu-l pedepsește cu «cerneală violentă», pentru infidelitate amoroasă, pe Nae Girimea, pe care-l amenințase că-l stropește cu «vitrion englezesc», ci își alege altă victimă, respectiv pe Catindatul, promotorul de fake-news-uri, sancționându-l deci pentru trădarea adevărului, personajul în cauză recunoscându-și aspirația minimală să ajungă «măcar un copist de clasa a doua». Comedia înscenează ciocnirea produsă între zvonistică și verificarea faptelor, «victima» ploieștencei revoluționare fiind, în efigie, întreaga presă preocupată să răspândească dezinformări și atacuri la persoană.“
Apărarea recunoaște vinile Catindatului, dar acestea sunt minore. Neagă însă cu hotărâre vina majoră de care este acuzat.
Da, Catindatul este vinovat. Pentru că umblă prin baluri, ferindu-se să nu afle nenea Iancu și să-l ia înapoi la Ploiești, la bogasierie, și să-l pună „la ipitropie“. Cum să se afunde în provincie ca negustor de pânzeturi pentru căptușeala hainelor după ce gustase din deliciile vieții în Capitală?!
Da, Catindatul este vinovat. Pentru că se „magnetizează“ cu jamaică. Dar, circumstanță atenuantă, numai pentru a combate o atroce durere de măsea și aceasta nu din proprie inițiativă, ci sub influența unui coleg de serviciu, după cum altul (sau poate același) îl învățase să folosească în același scop metoda lui Matei, adică autosugestia.
Da, Catindatul este vinovat. Pentru că „tachinează“ „strașnic“ necunoscutele întâlnite la bal mascat. Dar, altă circumstanță atenuantă, la el acesta este un impuls ereditar; toți bărbații din familia lui „tachinează“. Până și principialul nenea Iancu de la Ploiești: „Nu ți-am spus că nu mă pot stăpâni? Când mă magnetizez, eu tachinez strașnic… Și nenea Iancu tachinează când are magnet, toți ai noștri tachinează… da nu ca mine.“
Da, Catindatul este vinovat. Pentru că, într-adevăr, colportează (involuntar!) un fake news și anume acela că nenea Iancu s-ar afla în bal. Este o știre falsă care însă tocmai pe el îl sperie cel mai tare și pe care a preluat-o de la Crăcănel, inter pretând-o greșit, dat fiind că acesta nu se referea la Iancu, bogasierul, fratele mai mare al Catindatului, ci la Iancu Pampon.
Da, Catindatului nu-i era străină „cerneala violentă“, considerată de Caragiale un element caracterizant pentru gazetarii ce jucau în epoca lui rolul măscăricilor din vremurile fanariote, împroșcând cu ocări pe adversarii „boierului“ ce patrona organul de presă la care erau năimiți ca proletari intelectuali: „S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur și de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie și de cerneală violentă“, notează scriitorul în Grămătici și măscărici, articolul menționat de domnul George Neagoe.
Da, Catindatul nu numai că avea acces la această „armă a crimei“, dar chiar uza și abuza de „cerneala violentă“, în așa măsură încât îi știa și gustul și purta urmele ei indelebile la ceafă, pentru că își ștergea penița trecând-o prin păr.
Nu folosea însă această armă pentru crima de a genera fake news, așa cum pe nedrept îl acuză domnul George Neagoe, ci pentru a copia documente privind impozitele.
El nu este ziarist, ci candidează la un post de copist la percepție (actualul ANAF), muncind de doi ani fără leafă. Cum ar putea el deci să reprezinte „întreaga presă preocupată să răspândească dezinformări și atacuri la persoană“?!
De altfel, Mița Baston nu este justițiara pe care ne-o prezintă acuzarea, atribuindu-i misiunea de verificare a faptelor. Așadar scena în care ea aruncă „vitrion englezesc“ (de fapt, „cerneală violentă“) în fața Catindatului nu este o înfruntare dramatică între fake news și fact checking, ci, în intenție, o crimă pasională, iar în fapt doar o maculare a celui care, prin numele lui, aici deformat prin metateză, ar fi trebuit să fie imaculat, căci lat. candidatus este participiul lui candido, –are („a fi de un alb strălucitor“), după cum, pe bună dreptate, observă domnul George Neagoe. În plus, ea nu-l atacă pe Catindat cu intenție criminală, cum insinuează acuzarea căci verbul alege („își alege altă victimă“) presupune intenția, ci dintr-o confuzie generată de schimbul de costume dintre Catindat și Nae Girimea.
Cer, deci, la capătul pledoariei mele, achitarea acuzatului!
Îmi voi depăși însă rolul de avocat din oficiu, încercând să răspund unor întrebări puse de domnul George Neagoe în finalul articolului său: „În ce lucrare i se atribuie lui Marcus Antonius acele cuvinte? Și ce ediție (românească) a avut la îndemână Caragiale?“ Este vorba de citatul dat de Caragiale în 1907. Din primăvară până-n toamnă: „toți, toți, cum zice Antonius, sunt bărbați onorabili“.
Încerc să răspund, riscând astfel să cad în capcana întinsă de domnul George Neagoe filologilor pedanți: citatul este din tirada lui Marcus Antonius, personajul dramei istorice shakespeariene, Iuliu Cezar (actul III, scena II): „ For Brutus is an honourable man; / So are they all, all honourable men“.
Din ce ediție românească a citat? Această dramă a avut relativ multe traduceri în limba română, de la cea din 1844 a căpitanului Ștefan Stoica până la cea din 2010, realizată de Lucia Verona și Horia Gârbea. Caragiale a parafrazat probabil traducerea din 1896 a lui Scarlat Ion Ghica, cea mai apropiată în timp de momentul 1907: „(Căci Brutus e desigur om foarte onorabil, / Precum sunt onorabili bărbații și toți ceilalți)“.
Mărturisesc însă că nu mă încumet să ridic și cealaltă mănușă aruncată filologilor de domnul George Neagoe, încercând să identific „și ce Biblie sau ce manuscrise ale Sfintei Scripturi a folosit autorul Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie“.
Avocatul își recunoaște limitele.