Zilele trecute am revăzut colecția „Gazeta literară“ pentru anul 1968. Numărul 26 din 27 iunie 1968 al „Gazetei lite rare“ publică anunțul: „În curând «România literară» Săptă mânal de literatură și artă editat de Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă România“.
Din punctul meu de vedere, revista „România lite rară“ a fost proiectată înainte de 1968, ca o revistă nouă, nefiind nicidecum vorba de vechea „Gazetă literară“ redenumită. Co roborând documentele, faptele, datele și in formațiile gă site în documentarea mea, demersurile pen tru apariția revistei „România lite rară“ se plasează cel târziu la începutul anului 1967 (toate detaliile și toate argumentele se găsesc în monografia despre revista „România lite rară“, proiect de cercetare realizat cu sprijinul financiar al Uniunii Scriitorilor din România). În februarie 1968 este publicat primul număr al revistei (numărul 1 al „României lite rare“ din colecția Bibliotecii Acade miei Române), număr de probă sau adevăratul prim număr al revistei. Apoi, până în iunie 1968, la publicarea în „Gazeta literară“ a anunțului redat mai sus, noua revistă dispare…
În 18 iulie 1968, „Gazeta literară“ lansează cititorilor – într-o notă de subsol la articolul Păreri și sugestii, semnat de Demostene Botez (nr. 29/18 iulie 1968, pp. 1, 7) – invitația de a răspunde la întrebarea Ce trebuie să fie „România lite rară“? E vorba de un procedeu caracteristic epocii. Apelul la opiniile cititorilor era, în fond, o formă de populism. Cu un deceniu și jumătate în urmă, când apărea „Gazeta literară“ , apeluri asemănă toare erau publicate în toată presa. Nuvela lui Preda Ana Roșculeț, de exemplu, a fost „discutată“ de muncitoare de la o țesătorie bucureșteană, care aveau așadar meseria personajelor. Bineînțeles, nuvela era criticată vehement pentru lipsa de realism-socialist. În 1968, procedeul era mult ameliorat, dar, în esență, același, în sensul că nu se mai apela exclusiv la muncitori.
În continuare rețin una din propu neri, a unui profesor, Valeriu C. Neștian (nume real sau pseudonim), care mi se pare intere santă în mai multe privințe și, nu în ultimul rând, prin importanța acordată de autor lecturii literare în școală („Gazeta literară“, nr. 37, 1968).
„Proiectata apariție a unei reviste literar-artistice cu un nume atât de semnificativ și de promițător – «România lite rară» – este primită, cum de altfel era și de așteptat, cu bucurie și încredere legitimă de către masele de iubitori ai literelor românești. Pe linia tradiției valoroase a „României lite rare“ din 1855 și a altor publicații prestigioase, o asemenea revistă săptămânală ar trebui să continue, după opinia noastră, un pro gram literar precis: contribuții din toate ținutu rile țării, cît mai multe producții originale, progres măsurat și înțelept.
O pondere substanțială, de ordinul milioa nelor, deține și tineretul studios în masa de cititori ai literaturii și presei literare. Acest aspect deloc neglijabil, ca și adevărul că din școală se formează și se fortifică gustul literar, justifică solicitările slujitorilor școlii și ale învățăceilor în direcția dezbaterii problemelor legate de studierea litera turii și limbii în învățământul de cultură generală și superior. Satisfăcuți legitim de unele incontes tabile realizări obținute în ultimii ani pe acest tărîm (de pildă suita de articole consacrate manualelor de literatură din liceu apărute în «Gazeta literară») sunt consemnabile și vizibile subaprecierile ale unor publicații cultural-artis tice. De modul în care elevii reacționează și se simt atrași încă de pe băncile liceului de o scriere literară, de o publicație de profil depinde calita tea receptivi tății viitorului cititor matur de litera tură. Ca să parafrazez adagiul unui muzicolog, «soarta literaturii se hotărăște în școală».
Publicațiile literare de la noi găzduiesc în paginile lor doar accidental discuții, intervenții și materiale asupra problemelor specifice ale studiului literaturii în învățământul de toate gradele. S-ar impune, de aceea, ca viitoarea „Românie lite rară“ să-și propună inaugurarea unei rubrici permanente axate pe această temă, la care să-și aducă contribuția oameni de litere, scriitori, critici, publiciști de autoritate, alături de cei care lucrează nemijlocit pe frontul câștigării publicului de mâine de partea literaturii – profe sorii.
O asemenea întreprindere ar fi justificată și de faptul că manualele didactice, prin natura editării lor, nu pot ține riguros pasul cu mișcarea literar-artistică, cu ideile și aspectele inedite pe care le clarifică pe parcurs istoriografia și critica noastră literară, și care trebuie neapărat integrate în lecții și activități. Atitudinea conservativă, strict manua listă a unor profesori, care dintr-o falsă prudență ocolesc voit ținerea la curent a elevilor cu contribu țiile actuale din presa și publicistica literară, este ne reprobabilă și se datorește, poate, și reticenței anumitor reviste. Firește, uneori se supun discuției ipoteze sau chestiuni numai parțial limpezite, neconclusive, ceea ce reclamă o oarecare reticență, expectativă. Dar în ultimele clase de liceu, cred că e chiar necesar ca tinerii să cunoască diversele dezbateri și schimburi de păreri – unele contradic torii – din arena literară, prin intermediul revistei. […]“.
Profesorul Valeriu C. Neștian, în zorii nașterii „României lite rare“, propune redacției ca revista să mențină un dialog cu cititorii din toată țara, să publice texte originale, să-și deschidă paginile dezbaterilor referitoare la studierea literaturii române și a limbii române în școală, să informeze la cald cititorii despre noile apariții literare de valoare, să cultive spiritul critic al tinerilor prin diversele dezbateri și schimburi de păreri – unele contradictorii – din arena literară.
Acum, la 55 de ani de la apariția „României lite rare“, putem spune că revista a fost și este ce și-a dorit profesorul Valeriu C. Neștian, ce și-au dorit și alți cititori-propunători și chiar mult mai mult de atât. Revista „România lite rară“ a fost, încă de la apariție, dacă avem în vedere fie și numai anunțul din „Gazeta literară“ din 3 octombrie 1968 (Colaborează toate condeiele de prestigiu ale țării), și a rămas cea mai importantă revistă de literatură din România. Mai mult, așa cum lesne se poate desprinde din profesiile cititorilor-propunători enumerați mai sus, „România lite rară“ a fost de interes pentru toți cei pentru care talentul literar și spiritul critic au fost, sunt valori peremptorii. Dialogul cu cititorii, de care spunea Valeriu C. Neștian, a fost mereu întreținut. Iar cititorii erau profesori – de toate disciplinele, fie umaniste, fie reale, studenți, elevi, ingineri, economiști, judecători etc. Propun a se vedea chiar și numai Scrisorile către editorialist, din anii 2003 și 2004. Această corespondență din „România lite rară“ (prin editorialistul și directorul său, Nicolae Manolescu) – se citește aproape cu plăcerea cu care ai citi un volum de corespondență al unui scriitor celebru. De altfel, „România lite rară“ a părut, s-a simțit a fi mereu umanizată. Rubrici precum Poșta redacției, Atelier literar, Pagina cititorilor, Pagina debutanților, Voci din public, Condeie noi, Post restant, Răspundem cititorilor sau altele, cu alte denumiri, dar cu același rol, nu au lipsit niciodată din revistă, nici înainte de 1990, nici după aceea, întreținând legătura cu majoritatea cititorilor, formată din profesori, studenți și elevi.
Întâlnirile „României lite rare“ (inclusiv acelea din școli), Dezbaterile „României lite rare“, Anchetele „României lite rare“, Interviurile „României lite rare“, Premiile de debut „România lite rară“, Dosarele „România lite rară“, nenumăratele editoriale și intervenții ale directorului revistei pe tema școlii, a învățământului, recenta emisiune „România lite rară“ TV, proiectele revistei și ale Uniunii Scriitorilor, bursele de cercetare și de creație și, foarte important, rubricile revistei, toate au fost gândite și realizate mereu și cu scopul de a-i ține aproape pe profesori, pe studenți, pe elevi. Problemele școlii s-au aflat permanent în atenția redacției „României lite rare“, iar paginile revistei au găzduit opinii ale celor preocupați de destinele învățământului. De-a lungul vremii, zeci de editoriale au fost dedicate învățământului și școlii, iar în ultimii doi ani Legile învățământului – România educată au ținut capul de afiș în multe ediții ale revistei, fiind tras un puternic semnal de alarmă referitor la limitele și la imperfecțiunile acestor legi. Aș spune că parafrazarea profesorului Neștian soarta literaturii se hotărăște în școală a fost și este unul dintre principiile/postulatele redacției revistei. Cu toate acestea, în ultimii ani, publicul format majoritar din profesori, din studenți și din elevi s-a diminuat. Cauzele nu derivă din nicio acțiune sau inacțiune a redacției revistei. Situația decurge din cauze cu care se confruntă orice acțiune culturală din prezent.
Cine nu este convins de ce am scris poate fi lămurit prin simpla consultare a colecției revistei care, în opinia mea, deja a împlinit 55 de ani și căreia îi urez „La mulți ani (clasici)!“.