După publicarea unui articol în numărul 11 al „României literare“, directorul revistei, domnul Nicolae Manolescu, a simțit că trebuie să i se adreseze ministrului Educației, printr-o scrisoare deschisă. Știa că nu va primi niciun răspuns – cred că nici nu aștepta – și totuși a scris acel text. Am înțeles atunci, încă o dată, că Nicolae Manolescu nu accepta să se lase cuprins de deznădejde. Se încăpățâna că creadă că școala românească mai are șanse să fie așa cum ar trebui să fie, o instituție în care elevii sunt învățați – cât mai multe și cât mai bine, nu cât mai corect politic – și în care sunt respectate regulile. Nu voia, parcă, să accepte că totul e pierdut și că va fi din ce în ce mai rău și pentru profesori, și pentru elevi, și deci pentru întreaga societate.
Atunci când a decis ca paginile revistei să găzduiască rubrica Didactica, Nicolae Manolescu a crezut că este și acesta un mod de a încerca să schimbe ceva. I-am spus de mai multe ori că e un strigăt în pustiu. Nu conta. Nu trebuia să cedăm. Acum, când nu mai e, mă încearcă două stări antipodale – deznădejdea și hotărârea de a nu ceda. Nu știu care dintre ele va avea câștig…
Azi vreau să scriu în amintirea celui care a iubit și a slujit enorm școala. Ce ar fi spus oare profesorul Nicolae Manolescu dacă ar fi auzit declarațiile oficialilor, după publicarea rezultatelor de la simularea examenului de bacalaureat? Cum ar fi interpretat următoarele răspunsuri: „Examenul de bacalaureat are istorie în România, o tradiție, un anumit tip de abordare. Sigur, în legea educației, ați văzut, există o schimbare de perspectivă. Insistăm mai mult pe probele de competențe, insistăm mai mult pe zona limbilor străine. Avem și un focus mai mare pe profilul pe care elevul îl are. Eu cred că reformele care vor fi aduse examenului de bacalaureat îl va face mai relevant atât pentru elevi, cât și pentru întreaga societate. (…)“1, „În lege avem ca obiectiv evaluare standardizată: evaluare standardizată anuală, conectată cu portofoliul elevului. Și, în același timp, este introdusă ideea de profesionalizare a evaluării la modul general, adică pe lângă un corp al evaluatorilor pentru examene naționale, care până la urmă nu e o chestiune rea. Cumva, am indus și noi asta, când am spus că cei care au participat la simulare vor avea prioritate pentru examenele naționale, tocmai fiindcă s-au obișnuit cu platforma și un anumit mod de evaluare. Însă, în esență, obiectivul nostru sau cel puțin al școlii românești, în viziunea mea, ar trebui să fie ca relevanța acestor examene de finalizare de ciclu, Evaluare Națională și Bacalureat, să fie redusă, putând să luăm în considerare și evaluările pe parcurs. Asta nu reușim decât dacă obiectivăm și evaluarea la clasă. Cred că avem nevoie de mai multă evaluare în formarea inițială, în primul rând. Înțeleg că nu e foarte multă. Nu știu la liceele pedagogice, dar cu siguranță, în zona superiorului, înțeleg că nu e capitolul extrem de extins. (…).“2? Cum ar fi interpretat tot entuziasmul majorității părinților, al experților, al jurnaliștilor și chiar al unora dintre profesori la aflarea unor asemenea vești? Notele din gimnaziu nu mai contează pentru admiterea la liceu. Notele din liceu nu mai contează pentru admiterea la facultate. Evaluarea națională și bacalaureatul trebuie „obiectivate“ și, dacă se poate, importanța lor trebuie anulată. Notele, în școlile în care a fost implementat catalogul electronic, sunt strict secrete (le cunoaște doar elevul) și la fel va fi, până în 2026, în toate școlile din România.
Mai mult, precedentul ca un profesor să fie acționat în instanță pentru nota pe care a acordat-o unui elev există deja. Doi părinți – unul judecător, celălalt procuror – au dat în judecată școala unde învață copilul lor, fiindcă acesta a obținut nota 1 la disciplina educație muzicală. Eu însămi am fost reclamată și amenințată cu judecata după ce la soluționarea contestațiilor depuse după etapa județeană a olimpiadei de Limba română am scăzut și nu am mărit notele care fuseseră acordate inițial.
La toate acestea se adaugă realitatea cruntă că profesorii pot fi oricând agresați (chiar) în școlile în care predau. Un elev de clasa a VIII-a și-a lovit cu pumnii și cu picioarele diriginta, în prezența mamei, și a primit o amendă. Într-o altă școală, elevii au devenit violenți în timpul orei, când profesorul le-a solicitat să predea telefoanele. (Legea spune că la începutul cursurilor telefoanele sunt lăsate într-un loc special stabilit.) Acestea și, cu siguranță, multe alte cazuri nemediatizate, într-o singură lună. Care au fost urmările? S-a dispus încă o informare a profesorilor cu privire la Managementul cazurilor de violență… și am aflat, încă o dată, câte hârtii trebuie completate pentru raportarea unei situații de violență.
Ne dăm seama că „reforma“ învățământului și celelalte „reforme“ fac din profesori niște inși lipsiți de autoritate (oricâtă carte ar ști), de putere și, cel mai grav, de apărare?
Magistrații – pe care încă îi prețuiesc – ies la pensie la 45 de ani. Profesorii, la 65 (deocamdată). Magistrații pot amâna procese până se pensionează. Profesorii trebuie, totuși, să predea. Tracasarea fizică și psihică a profesorilor nici nu poate fi comparată cu aceea a magistraților. Cu toate aceastea, profesorii au dreptul să se pensioneze abia la 65 de ani. Salariile sunt, de asemenea, de necomparat. Oricine știe că la toate instanțele există agenți de poliție pentru a-i proteja pe judecători. Școlile sunt expuse tuturor riscurilor posibile. Mi-am pus toate speranțele în magistrații care au avut mentori și care își prețuiesc profesorii. M-am gândit că poate vor acționa – la un moment dat – și pentru drepturile profesorilor, nu doar pentru drepturile personale. M-am înșelat. Nimeni nu luptă pentru drepturile profesorilor. Nici măcar profesorii înșiși. Excepțiile (puține, fiindcă profesorii se tem de consecințe) nu fac decât să confirme regula.
Profesorii se tem, pe zi ce trece, nu doar de violența și de insolența elevilor, ci și de indolența acestora. În repetate rânduri am constatat că elevii sunt foarte obosiți. Când i-am întrebat pe elevii de clasa a VII-a de ce sunt așa de apatici, ei, foarte surprinși, mi-au răspuns: „Doamna, ce aveți cu noi, de ce ne jigniți?“… Totuși, nu răspunsul lor m-a uimit cel mai tare. Într-un manual de Limba și literatura română pentru clasa a V-a, o întreagă unitate de învățare stă sub titlul/tema Vreau să salvez lumea!. Ca în fiecare an, i-am întrebat și pe elevii din această promoție care sunt, din punctul lor de vedere, monștrii care le pun în pericol viața. Foarte mulți, poate chiar toți, au introdus în lista lor de „monștri“ jocurile pe calculator. I-am întrebat de ce. Mi-au spus, pe rând, că sunt dependenți de jocurile pe calculator și de aplicații și, astfel, consumă până la zece ore pe zi în acest mod. I-am rugat să îmi scrie ce jocuri „joacă“ și ce aplicații, platforme online accesează zilnic. Răspun surile m-au năucit. Zilnic, toți elevii dintr-o clasă (clasa a V-a) își petrec timpul, mai mult sau foarte mult, trăind într-o lume virtuală. Lista lor de jocuri este următoarea: Roblox, Fortnite, Fifa mobile, Brawl stars, CS:GO, Apex, World of Tanks, Kitty, Minecraft, Standoff, Geometry dark, SA:MP, Call of Duty, GTA V. La acestea se adaugă platformele și aplicațiile: Tik Tok, Snapchat, YouTube, WhatsApp, Mesenger, Facebook, Instagram, precum și apelurile video. Aleg să redau conținutul a doar două chestionare – răspunsurile unui băiețel și răspunsurile unei fetițe, cu precizarea că toate celelalte răspunsuri înregistrează date similare: „Eu mă joc: Brawl Stars, CS:GO 2, Minecraft, Roblox, Fortnite. Brawl Stars – zilnic 2-3 ore, ore petrecute până acum – peste 2000; CS:GO 2 – zilnic o oră, ore petrecute: 500-700; Roblox – zilnic 4-6 ore, în total, de când joc, cel puțin 40.000 de ore. Fortnite – zilnic, o oră, ore petrecute până acum: max. 200; Minecraft – zilnic câte o oră, până acum am 40-50 de ore.“; „Eu stau pe Instagram. Pe Instagram mă uit 2-3 ore pe zi. Am această aplicație de doi ani. În total m-am uitat pe Instagram peste 1000 de ore. Când nu mă uit pe Instagram, ies pe afară cu colegii sau cu alți prieteni. De obicei, stau afară două ore. (…) Uneori, vorbesc cu prietenii pe WhatsApp maxim 3 ore pe zi. Mai joc câteodată Roblox, dar nu foarte mult timp, maxim 30 de minute pe zi“. Așadar, în locul temelor care îi împiedicau pe elevi să-și petreacă timpul cu părinții (așa cum citeam cândva într-un Ordin de ministru) au apărut ocupații folositoare copiilor și părinților…
Închei cu o altă realitate care m-a întristat profund. Nu e nevoie să scriu eu, acum și aici, cine a fost Nicolae Manolescu, ce a fost și ce a însemnat el pentru școala din România (școala – sistem, instituție, corp profesoral, generații de elevi și de studenți). Ei bine, la trecerea în eternitate a cărturarului Nicolae Manolescu, niciun inspectorat școlar (din câte am verificat) nu a transmis nici măcar un scurt mesaj de condoleanțe. Nici pe site-ul Ministerului Educației nu a fost postat niciun anunț. Și mă întreb încă o dată. Ce e de făcut? Acum, eu nu mai pot face decât să le adresez public Inspectoratului Școlar Județean Vâlcea și Consiliului Local Vâlcea rugămintea de a numi o școală din Râmnicu Vâlcea după numele celui mai important critic literar și intelectual umanist al României din ultima jumătate de veac. Acum mai mulți ani, aceleași instituții acceptau propunerea ca Liceul din Lădești să fie numit Liceul Teoretic „Virgil Ierunca“. Am speranța că și această propunere va deveni fapt și că una dintre școlile din Râmnic – sunt mai multe care au doar un număr – va purta numele „Nicolae Manolescu“ (până când școlile vor deveni dronaporturi sau dronahuburi sau altceva).