Poet la începuturi, acreditat de grupajul Textelor publicat în Echinox-ul din 1973, Al. Cistelecan s-a afirmat în timp ca un critic de excepţie fidel genului liric, asemenea lui Gheorghe Grigurcu din generaţia anterioară. A debutat cu o carte despre Livresc şi poezie, a publicat prima monografie dedicată poetului „de o suprapunere deplină a biograficului pe livresc“ Mircea Ivănescu, şi-a susţinut doctoratul cu o teză despre Ion Pillat, iar în ultima vreme a realizat o istorie a poeziei feminine româneşti. Va depăşi limitele genului predilect după ce se consacră carierei universitare, referindu-se, mai cu seamă, la critica literară (Fişe, schiţe şi portrete). Cu experienţa unei jumătăţi de veac în comentarii, cronicarul literar al poeziei apare dublat de exeget în volumul recent Bilete de favoare, sub genericul unui titlu neobişnuit, ca multe altele din bibliografia sa impunătoare (Top ten, Zece femei, Magna cum laude, Fete pierdute ş.a.), parcă dorind să capteze cititorul. Deşi în prologul cărţii (Mică introducere la ratarea cititorului de poezie), cu aparenţă de contra-argument, criticul deplânge dispariţia „cititorului de poezie“, înlocuit de „scriitorul de poezie“ imun la lectură, necitind nici măcar opera confraţilor. Ajungând, în acest registru al disimulării, la convingerea că poezia nu poate fi citită – „adică înţeleasă, asumată“, din pricina poetului care „face vie arheologia cuvântului“, căutând sensuri inedite, astfel încât „noul sens să fie dopat cu ambiguitate.“ Trecând peste această viziune ludic-parodică asupra actului poetic şi a receptării creaţiei, Al. Cistelecan reuneşte (favorabil, aş spune) în Bilete… prefeţele pe care le-a scris în mileniul al III-lea (doar una datează din 1993, despre Ioan Flora). Unitatea tematică a volumului este susţinută prin prezenţa în comentarii a câtorva poeţi din afara generaţiei optzeciste: A. E. Baconski, Mircea Ivănescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop şi Angela Marinescu – toţi fiind în continuare „orânduiţi după cum au venit pe lume“. Dovedindu-se un critic reformator, retuşând tiparele formale şi evitând limbajul convenţional, Al. Cistelecan transformă prefaţa într-un studiu cu aspect monografic, fundamentat pe opinii definitive prin argumentaţie ageră, rezultând dintr-o analiză meticuloasă. În principiu, el nu prefaţează volume noi sau culegeri inedite, ci ample antologii selective ori opere complete. Premisele studiului se află, mai totdeauna, în receptarea critică, urmărită (prin elocvente citate) de la debut şi de-a lungul evoluţiei poetului. Prefaţatorul este şi un cititor incisiv, cu pertinenţă, al comentariilor critice actualizate, exprimându-şi opinia, îndeobşte, în răspăr cu aprecierile invocate. Pentru fixarea propriei opinii vizează consecvent integrarea textelor analizate în cadrul larg al poeziei româneşti şi universale, cu plusul de originalitate pe măsura diferenţierilor. De pildă, Angela Marinescu „scrie o poezie cu fond bacovian (…) ea nu e şi o fire bacoviană“. Sau Ion Pop: „se aliază cu modernismul resuscitat“ şi „se aliniază în cohorta post-blagienilor“. Fără să fie presat de orgoliul sintezei cu orice preţ, Al. Cistelecan surprinde în comentariile din reuniunea de prefeţe fenomenul poetic contemporan în datele lui esenţiale. Deşi materia investigată acoperă în mare parte geografia transilvăneană, cu accente prioritare pe creaţia generaţiei optzeciste. Iar afinitatea spirituală cu poeţii de la Echinox, unde s-a format, se reflectă în aproape jumătate din cuprinsul Biletelor de favoare, referitoare la opera acestora, de la Aurel Pantea şi Ioan Moldovan până la Ion Mureşan şi Dumitru Chioaru. Beneficiind firesc de cel mai amplu comentariu, Aurel Pantea (Un fundamentalist al autenticităţii) este aşezat „în nucleul echinoxismului“, devenind „unul din stâlpii neoexpresionismului, poetica prin care echinoxiştii vor contrabalansa postmodernismul lunedist“. Din afara acestei hărţi lirice sunt atraşi în comentariu doar optzeciştii Vasile Dan (Echinoxistul fără portofoliu), Ioan Flora, Marian Drăghici (Romanticul în postmodernism), Alexandru Muşina, Elena Ştefoi (Poetica „indignatio“), Magda Cârneci şi poetul basarabean, mezin al generaţiei, Emilian Galaicu-Păun. Prin prisma acestui orizont de interes restrâns lipsesc din tabloul sinoptic Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Liviu Ioan Stoiciu ş.a.; iar dintre echinoxişti – Marta Petreu; ca să amintesc doar laureaţii Premiului Naţional „Mihai Eminescu“. În spiritul simetriei compoziţionale, sinteza din fragmente se încheie cu reinterpretarea ingenioasă a mitului lui Iona, pe tema vocaţiei. Este epilogul care contrazice, în fond, afirmaţia din textul introductiv: „Opera e salvatoare. Pentru scriitor şi cititor deopotrivă (…) Conflictul interpretărilor a fost deschis de aceşti doi protagonişti, dintre care unul neagă, de fapt, dreptul la interpretare. Dar opera fără interpretare nu există. Interpretarea e asumare; ea e, de fapt, viaţa operei.“ Analist de fineţe şi profunzime al poeziei, în primul rând, Al. Cistelecan s-a impus în breasla criticilor literari (în care s-au infiltrat destui diletanţi) prin atitudinea radicală în afirmarea judecăţii de valoare. Semnul evident al unghiului de vedere exact şi integrator îl constituie distingerea filiaţiilor din poezia analizată. Dar şi recursul la comparatism: „…principiul său poetic“ şi „imaginaţia convulsionată la modul expresionist îl înscriu pe Marian Drăghici în clasa lui Ion Mureşan şi Aurel Pantea, cu afinităţi mai pronunţate pentru formula de iluminări abrupte…“ (cu un singur exemplu). Evaluarea textului este susţinută de expresia plastică, impregnată de umor şi ironie, când e cazul, spre deliciul cititorilor prezumtivi. Şi în Bilete de favoare, farmecul discursului exegetic, marcat de acuratețe demonstrativă, decurge din recondiționarea expresiei colocviale. Contaminat aievea de expresivitatea textelor lirice interpretate, cititorul profesionist devine el însuși creator de limbaj, mai ales în genul calificativelor substantivizate („spectacol de reale“ sau „de informe și infernale“, „sacrele“, „terestrele“ etc.), în cadrul unui discurs rareori pigmentat cu prețiozități.