Un răstimp care sporește misterul sau, după caz, romantismul unei acțiuni și solicită personajele literaturii este noaptea. Chiar dacă noaptea, de regulă, oamenii, deci și personajele, dorm, prin excepție, o noapte poate deveni „furtunoasă“. Două sînt acțiunile care se produc cu precădere noaptea și pigmenează viața personajelor : întîlnirile amoroase, mai ales cele ilicite, cu sau fără peripeții, și activitatea infracțională.
Uneori acestea se combină și cu alte ingrediente sau chiar, tot prin excepție, sînt părăsite complet. La I.L. Caragiale, faptul că noaptea e dedicată somnului, contribuie la intrigă. Doi pașnici burghezi, el pensionar, după „legea a veche“ și ea casnică, de profesie consoartă, discută puțin și apoi adorm, noaptea, așa cum e firesc. Intervine însă un alt element care caracterizează nopțile cele mai furtunoase : petrecerea nocturnă, care, pentru a fi deplină, se cuvine continuată „pînă la ziuă“. Somnul tulburat violent – și cu focuri de pistol, obicei mitocănesc – produce confuzia și alimentează farsa. Între bairam și revoluție regimul nocturn pune semnul egalității.
Arta marelui dramaturg combină ingenios acțiunile care au loc cel mai bine noaptea : întîlnirile amoroase – împăcarea dintre Veta cu Chiriac, căutarea de către Rică a angelului radios Zița, cu promisiunea unei nopți ravisante în imobilul cu nr. 6 – și împrejurarea fatală că există profesiuni în care cei implicați „n-au zi, n-au noapte“. Jupîn Dumitrache, căpitan în Garda Civică, trebuie să vegheze și să „facă“ toate posturile. Iată deci că, în piesă, „nessun’ dorma“. Nici măcar bietul Spiridon care „Nella sua fredda stanza“ nu se uită la stele „che tremano/ D’amore e di speranza“, ci profită de adăpostul întunericului pentru a fuma.
Întunericul nopții era, înainte de generalizarea iluminatului public și mai ales a celui electric, mult mai adînc decît în zilele noastre. El oferea adăpost amanților și briganzilor de tot felul. Avem așadar personaje care pun la cale și împlinesc nopți de amor, nopți de efracție și nopți de petrecere. În plus, există personaje care trebuie să fie de caraulă : Dumitrache Titircă face ronduri, ca și Moș Teacă al lui Bacalbașa, ca și polițistul Pristanda, deghizat în civil, pe la „vreo unul după douăspce“, sub ferestrele „vraiște“ ale lui Cațavencu.
Ieșirea la lumină produce riscuri. Cetățeanul turmentat din O scrisoare pierdută găsește scrisoarea prefectului în toiul nopții, după un chef monstruos. Se duce s-o citească sub felinar, divulgînd prezența ei. Ca urmare „N-apucasem s-o isprăvesc bine… şi haţ!“. Cațavencu nu reușește să i-o ia pe loc dar, odată văzută, e o chestiune de timp (plus bere și vin) să intre în posesia ei.
„Luminația“, avantaj al capitalei de județ, permite plimbarea „prin tot orașul“ a prefectului cu Zoe și nenea Zaharia, și numărarea steagurilor lui Pristanda, care sigur ar fi preferat o lumină mai slabă în acea împrejurare. În alte părți însă, luminează doar luna. Madam Georgescu se plimbă de la Sinaia la Cascada Urlătoarea cu locotenentul Mișu și alte doamne. Cam periculos excursul montan, avînd ca felinar doar luna sau aproape doar ea. „Partida de plăcere“ se încheie pe la cinci și jumătate dimineața, deci înainte de răsărit, cu smulgerea „din brațele lui Morfeu“ a celor absenți prin chiote, lătrături, clopoței și lăutari. Momentul nocturn rămîne indimenticabil în memoria Miței Georgeasca, împletit cu „menuetul lui Pederaski“ (în sol major, opus 14, probabil).
Dar noaptea nu dă numai amintiri tandre și reverii, ci și coșmaruri, spaime, justificate de faptul că bezna e aliata hoților și ucigașilor. Banda de tîlhari spoiți cu cărbune pe ochi, pentru camuflaj, atacă noaptea „despre ziuă“. Il Capo secret al cetei, popa Iancu din Podeni, își înscenează un atac, tot de noapte, ca să pară și el victimă. Tot noaptea, dar în vis, popa fugar îl bîntuie pe fratele său, Stavrache, care îi moștenise averea, căci fostul popă dispăruse. Și tot într-o „noapte grozavă“ cu viforul care „urla“, Iancu revine cu adevărat la fratele său.
Desigur, la adăpostul nopții vine și Gheorghe, acum membru al unei cîrdășii de bandiți, să se răzbune pe fostul său patron, Leiba Zibal, în O făclie de Paște. Acesta e hangiu tot „la Podeni“, omonimie curioasă cu localitatea preotului Iancu. Mi se pare cea mai puțin verosimilă dintre prozele realiste (sau chiar cu o notă fantastică, de tipul La Hanul lui Mînjoală sau La conac) ale lui I. L. Caragiale. Gheorghe îl anunță – repetat – pe Leiba că va veni în noaptea de Înviere, deci nu în oricare noapte, „să ciocnim ouă roșii“. Oricît de sadic, pentru a provoca anxietate, și sigur pe el, un ucigaș nu-și anunță victima cînd o va ataca. La fel de neverosimil, Leiba nu cere sprijin în noaptea desemnată ca fatală, ci îl așteaptă singur, cu teamă firească, pe Gheorghe în noapte și izolare. El plănuiește să se mute cu localul „la Ieși“, pentru a face tenebrele nopții mai suportabile: „Într-un târg așa mare, noaptea e zgomot și lumină, nu întuneric și tăcere“. Metodei lui Gheorghe și a complicilor săi, de a decupa un pătrat din ușă spre înlăturarea drugului care o blochează, Leiba îi opune o viclenie pe măsură, blocînd brațul infractorului și arzîndu-l metodic drept „o făclie lui Christos“.
Conul Fănică din La Hanul lui Mînjoală pleacă tot imprudent, spre noapte, la șapte trecute, cu gîndul că spre zece va fi la Popeștii de sus, la polcovnicul (colonelul) Iordache, viitorul său socru. Dar socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea de la han. Noaptea poate ascunde multe surprize. Iarăși noaptea, Mînjoloaia fusese atacată de o ceată de tîlhari și, prin lucrări doar bănuite, aceștia fuseseră loviți din senin în momentul efracțiunii: unul mort, altul cu graiul pierdut. Convingerea polcovnicului că Mînjoloaia îi făcuse farmece tînărului care își pierde direcția în noapte și revine la han și în brațele ei este expusă tot în registru nocturn, dar „într-o noapte limpede de iarnă“.
Și jocul de cărți din La conac se termină noaptea. Pornit cu noroc, pe lumină, personajul principal, nenumit de autor, e decavat în bezna nocturnă: „E trei după miezul nopții… S-a dus arenda!… – și două inele și ceasul!“
Călătorul nevricos se pierde ca un demon în noaptea neagră, expresiv pleonasm, după ce-l aruncă din tren pe Bubicó. Îndemnul „șezi mumos, mamă“, i-ar putea fi adresat demonicului pasager.
Noaptea în oraș e mai ușor de trecut, deși nu e lipsită de întîmplări sinistre. O noapte întreagă amicii îl caută pe Anghelache din Inspecțiune. Dar acesta lăsase vorbă „că nu vine la noapte acasă“ fiind poftit „la o petrecere cu nişte prietini şi nu crede să scape pînă la ziuă“. Vorbele nu au aparent nimic neliniștitor, la prima enunțare. Dar, de fapt, casierul „nu scapă“ (cu viață) pînă la ziuă, căci, în zori, e găsit spînzurat, la Șosea. Ca în Miorița, „flăcăul Anghelache, celibatar precum ciobanul moldovean, pune semnul egalități între „petrecere“, în sensul de chef, și… petrecere în înțelesul de părăsire a lumii.
Mai amuzantă e „situațiunea“ lui Nae din schița chiar așa intitulată. Întîlnirea lui nocturnă cu povestitorul întîmplării se produce în fața unei mici berării, la ora unu noaptea, după o zi toridă. Și va dura, cu jelirea situației politico-economice, aflăm explicit, pînă se face ziuă. Abia atunci Nae dezvăluie că nu căldura îl alungase de-acasă, ci iminenta naștere ce urma să-i mărească familia: „Nu pot, monșer, pentru ca să stau cînd face“.
Putem deduce că naratorul multor proze și, foarte posibil autorul însuși, au strașnice insomnii. Nici la Grand Hôtel „Victoria Română“, în „orașul natal“ personajul narator nu se poate odihni din motive combinate: căldura, un posibil deochi venit de la un copil straniu, trăsurile zgomotoase, un cîntec obscen a doi lăutari, chinuirea unui cîine, scandalul făcut de o prostituată neplătită.
Pentru I. L. Caragiale noaptea nu e un sfetnic bun, ci un răstimp al neodihnei, al întîmplărilor comice, absurde, dar cel mai adesea terifiante, al farmecelor și agresiunilor. Ambele acte ale dramei Năpasta acoperă timpul unei singure nopți în care, din nou, niciun personaj nu doarme, cu excepția lui Dragomir, care e trezit repede ca urmare a unui coșmar. Vreme a tulburării, beției, cruzimii, piazelor rele, noaptea lui Caragiale, rar comică de „furtunoasă“, e ciudată și malefică.