S-au mutat pescăruşii la mine-n oraş

Apărute la intervale de cîteva luni de zile, la editurile Limes și Neuma, cele mai recente cărți de poezie ale Magdalenei Hărăbor, Ritmul sângelui meu și Fata cu parfum de ploaie, au parte de o primire binevoitoare din partea criticii de întîmpinare; astfel, Ovidiu Pecican vorbește despre situarea poeziei au toarei „în zona notației faptului intim, a evenimentului personal și a reflecției egotice plasate într-un orizont de trăire al coti dianului irizat și înfrumusețat“, Cornel Ungureanu găsește, în cărți le Magdalenei Hărăbor, o „autobiografie de scriitor“, pentru ca Horia Gârbea, care s-a pronunțat și despre debutul poetei, să facă un profil pertinent în cîteva fraze: „Într-un peisaj liric dominat de scepticism și chiar de o exaltare a neplăcerilor și agresiunilor realului, poezia stenică a Magdalenei Hărăbor constituie un fapt ori ginal“. Sînt opinii care configurează un „dosar critic“ (prea) generos al unei autoare care e departe de momentul debutului. Un fapt e cert: poezia Magdalenei Hărăbor din aceste cărți este „o viață spusă unui vecin pe care nu l-ai întîlnit niciodată“, cum se spune în poemul voci care nu se poticnesc, în „adierea de miere“ și în „izul patriarhal“ al florilor de tei din poezia eminesciană dislocînd realul și asumînd forța imaginarului, dar, în aceeași măsură, într-un balans baroc, lăsîndu-se invadată de real după ce va fi fost sub stăpînirea imaginarului („mă scutur de fascinație/ de imaginar/ și realul mă invadează/ ca un surfer priceput/ mă desfac de îmbrățișarea valului“; „mă scutur de real și imaginarul mă invadează“, scrie poeta „în oglindă“ în nuferi peste tot… nuferi): salvarea din acest joc periculos e poezia însăși, „salvarea de timpul bolnav“. Ceva mai vie în Ritmul sângelui meu este cromatica versurilor, dominată, în chip evident, de albastrul care, se știe, rămîne culoarea depărtării de lumea reală, a „principiului feminin“. Într-o viziune apăsat picturală, avînd în prim-plan, un șevalet, cu naturi moarte („gutui/ struguri albi/ o pară în tabloul agățat de perete/ natură moartă/ o felie de pe pene/ pe-o tipsie neagră./ fructele imaginației/ artistului iubitor de contraste“, scrie autoarea în dincolo de perdele), cu nuferi și o pasăre ce „înghite“ ființa în cîntul ei, sfîșiind „geana serii“ cu foșnet de lumină, desenînd „un pastel al înserării“, albastrul e, în poezia Magdalenei Hărăbor, seninul cerului, marea și pescă rușii ei care, iată, vin în „trupul betoanelor“ din oraș, frigul din Hiperboreea, printre fluturi ca niște fulgi de zăpadă, cu ninsoarea în „chemări depărtate“ dintr-un imperiu al gheții și cu lumina „să lășluită în colțurile albastre ale ființei“. În fond, în marea în tinsă la „picioarele arborilor“, cu mirosul de sare și freamătul valurilor, se revarsă ființa însăși în „tonuri pastelate“, căutînd culorile iubirii, vizualizînd desfășurarea nimicului în floarea de nu-mă-uita, sfîrșind într-un șir de interogații adresate lumii și sinelui: „ce-mi lipsește astăzi din paleta de culori?/ albastrul?/ lirismul?/ chihlimbarul?/ turnesolul?/ deșertic apus?/ albul orelor?/ cleștarul?/ limpezimea scăldînd minutul confuz?/ cerneala unui gînd?/ nuanța unei călătorii?/ un rînd de aripi/ un rînd de zbor/ cerc galben/ șir infinit de cocori…“ (întrebare). În Fata cu parfum de ploaie, ploaia e o metaforă a timpului lichid, asumînd nostalgia locului de dinco lo, „dansul de acum o sută de ani“ și un ritual al intrării în poem al femeii cu pantofi roșii: „În ploaia diafană,/ Ieșea aievea din oglinzi/ Strîngînd într-un surîs/ Acorduri de vioară/ Călca pămîntul/ În tandem/ Cu picurii de ploaie/ Uitînd/ Cu totul albul din zăpezi/ Și galbenul de toamnă/ Sălta vrăjită, în dansul șuvițelor de apă/ De parcă nu ar fi simțit/ Că-i jocul unei zile de vacanță/ O fată cu pantofii uzi și părul de mătase/ Ieșea tiptil pe tocuri/ În lumini/ Lăsînd în urmă vîrstele de apă/ Privea în jur cu ochi rotunzi/ Și fiindcă nu era nimeni să o vadă/ Și-a dat pantofii jos/ Apoi desculță a pășit/ În poezia firelor de apă/ Ca într-un miraj/ Acum/ Văzduhul ține în mîini/ Pantofii uzi/ Ai fetei cu parfum de ploa ie“ (O fată cu pantofii roșii). Ploile Magdalenei Hărăbor sînt, cum se pare, diafane, într-un „dans al șuvițelor de apă“, intransigente și tacite, cum scrie poeta în Plouă, aflate „pe urmele căprioarei“, cum se spune în Joc de ploaie și de lună, într-o neostoită sete de mare care trebuie să neantizeze orașul pustiu, haotic, ciob octogonal, o replică amară pentru „la dolce vita“: ploaia Magdalenei Hărăbor încearcă, zadarnic, să dizolve sfera de sticlă a unor tablouri citadine, cu imagini expresioniste, într-o transcendere fantast tragică a realității din poeme precum Tablou citadin, 3,2,1 trei doi unu, Ciob de oraș, Retorica străzii, Dolce vita?