Gheorghe merge în față, strângând cu mâna dreaptă la piept o damigeană de cinci litri plină cu vin. Vin roșu, din via lui, pe la care el nu trecea niciodată. Era în grija Stăncuței. Adică a calului de femeie ce vine din urmă, la o depărtare de câțiva pași, cu o cobiliță pe umeri. De un capăt al acesteia e prinsă oala cu ciorbă de cocoș. De capătul celălalt atârnă tava cu friptură. Trebuie să le țină în cumpănire. Și le ține, folosindu-se pentru asta de mâna stângă, în timp ce cu dreapta duce, înfășurată într-o față de masă cu ciucuri, o pâine mare, rotundă, scoasă chiar înainte de a pleca de acasă din cuptor.
Gheorghe e mărunt și străveziu. Poți privi prin el, dacă îți trece un astfel de gând prin minte. Dar n-are de ce. Pentru că nu sunt prea multe de văzut. Asta în miezul zilei, când e soarele sus, și când e vară, în niciun caz acum, la început de noapte și de primăvară. E mai bine să privești pe fereastră, la oamenii care trec pe drum. Sunt mulți, mai mulți ca oricând.
Toți, dacă e să vorbim de bărbați, trag din țigară, d-aia și poți să-i vezi, altminteri doar i-ai auzi. Pe cei ce-și suduie nevestele pentru încetineala cu care se mișcă. Acestea ar putea să-i prindă din urmă și chiar să-i întreacă, dacă le-ar cășuna una ca asta, dar nu se cade să facă un astfel de lucru, e musai ca femeia să rămână nițel înapoia bărbatului, atunci când au de mers împreună pe drum. De data asta, cum ele au nițel mai mult de cărat decât ei, care își folosesc una dintre mâini la dusul țigării la gură, iar cealaltă, la ținutul damigenei cu vin de mănușă, chiar și să vrea să le-o ia înainte, n-ar prea putea. Nu însă și Stăncuța, care e făcută din oase lungi, asemenea cailor, și are călcătura iute a acestora. Nici nu e de mirare că atunci când vorbește zici că nechează. Cum nu e de mirare faptul că Gheorghe, care e potcovarul satului, a ales să se însoare cu ea. E un fel de a spune, fiindcă n-a fost deloc vorba de așa ceva. În afară de faptul că era pirpiriu, îi mai plăcea și paharul, iar atunci când i se urca băutura la cap, ceea ce se întâmpla destul de des, adică zilnic, devenea arțăgos, tăbărând asupra cailor pe care-i avea de potcovit. Doar că aceștia nu prea-și puneau mintea cu el.
Cu oamenii n-avea nimic de împărțit. N-ar fi avut nici cu Stăncuța, dacă nu i se năzărea că are înfățișare de cal. Și i se năzărea nu din cauza lui, ci a ei, care chiar o astfel de înfățișare avea. Doar că nu trebuia să fie potcovită, deși lui Gheorghe îi dăduse în câteva rânduri o asemenea năstrușnicie prin gând. Și că avea suflet de om. Mai bine zis, de femeie, ce era și ea tot un fel om, dacă stăteai să te gândești. Gheorghe nu stătea însă niciodată. Și nu din pricina puținătății minții. Nu era asta. Avea minte destulă, atunci când se întâmpla să-l prinzi treaz. Adică sculat din beție, nu din somn. Că nu era unul dintre proștii din care găseai cu duiumul în sat o dovedea faptul că-l convinsese pe Vișan, șeful postului local de poliție, să-i fie naș de cununie.
Nimeni altcineva din sat nu avea atât de mulți fini ca Vișan. Exista pe fiecare uliță măcar unul. Și satul avea douăzeci, poate chiar treizeci de ulițe.
Când să te mai primesc și pe tine cu plocon? l-a refuzat șeful de post la început, pentru ca mai apoi să-și dea seama că un fin precum Gheorghe putea să-i fie de mare folos. Fierăria era un loc pe unde trecea multă lume. Cam tot satul. Potcovitul cailor nu era singurul lucru pe care-l avea Gheorghe de făcut. Croia ciuturi de alamă pentru fântâni, ascuțea seceri, repara balamale. Oricât ar fi fost de cherchelit, potcovarul nu uita niciodată vorbele pe care le auzea de la oamenii ce-i treceau pragul. Dacă domnul șef de post avea nevoie de unele dintre ele, de ce să nu meargă să i le spună?
Dar nu pentru asta mergea el acum la nașu’. Începea postul Paștelui și se ducea, ca toți ceilalți fini, cu plocon. Fiecare la nașul pe care-l avea. Nu exista naș care să aibă un singur fin. Niciunul însă nu avea atât de mulți ca Vișan. Șeful de post îi împărțea pe zile și ore ca să-i poată primi pe toți.
Era seara de lăsata secului și-i venise, în fine, și lui Gheorghe rândul. De când se însurase, și erau aproape șapte ani de atunci, nașul nu-l primise niciodată în seara aceasta, singura de altminteri în care se cădea să meargă finii la nași. Cu mâncare și băutură. Iar cei cu dare de mână, și cu lăutari. În anii ceilalți, fuseseră chemați cu două trei zile înainte. Nu numai ei. Și ceilalți. Ca la moară. Imediat ce plecau unii, apăreau alții. Și tot așa, până în seara de lăsata secului, când urma, după obicei, ca nașii să petreacă împreună cu finii. Vișan petrecea doar cu unul dintre ei. Cu doi, mai exact, punând-o la numărătoare și pe fină.
Uite că anul acesta îl poftise la petrecere pe el. Împreună cu nevastă-sa.
Potcovarul nu pusese toată ziua gura pe băutură. N-ai fi zis asta, dacă era să te iei după vorbele pe care i le striga Stăncuței, care venea cu cobilița pe umeri în spatele lui. Îi ieșise o șuviță de păr din batic, alunecându-i în jos pe frunte, până în dreptul ochilor. I-ar mai fi trebuit o mână în plus ca s-o poată vârî la loc. Cum n-o avea, privea ca printr-un ciob afumat în față, ca nu cumva să-l depășească pe Gheorghe. Vedea oricum mai bine decât atunci când încerca să se uite prin el.
Of, că împiedicată mai ești! îi striga bărbatul, trăgând cu sete din țigară. Cari două crăticioare și o pâine și sufli de parcă ai duce o piatră de moară în spinare!
Nici vorbă ca Stăncuța să sufle. Respira mai ușor decât Gheorghe, ce căra într-o mână țigara din care trăgea întruna, iar în mâna cealaltă, damigeana de cinci litri.
Alții aveau damigene mai mari. Toate cu gard de nuiele. Treceau unii pe lângă alții fără să-și dea bună seara.
Cu plocon? îl auzeai pe câte unul întrebând.
Cu plocon, da, venea de pe ambele părți ale drumului răspunsul.
Nu era nimeni curios să afle la cine, pentru că știau asta cu toții. La alde nașu’! Deși era vorba de nași diferiți.
Într-un an, s-a întâmplat ca Vișan să-și cheme toți finii odată. Cu două zile înainte de lăsata secului. Le trimisese vorbă să nu aducă de mâncare. Să vină cu ploconul viu. În loc de ciorbă de cocoș, cocoșul în carne și oase, în stare oricând să cucurige. În loc de friptură de miel, mielul însuși, cu blana ce-o avea din naștere pe el.
Atunci a aflat Gheorghe că nașul lor era și el și fin la rândul său. Al unui naș ce trăia la oraș. Și că trebuia să meargă la el cu plocon. A doua zi, în ajunul postului.
Aproape că nu exista naș care să nu fie finul cuiva. Fini care să nu fie nași se mai găseau. Gheorghe era unul dintre ei. Nu-i ceruse niciodată nimeni să-l cunune sau măcar să-i boteze copilul. Nu că nu le-ar fi plăcut numele pe care-l purta. Erau nenumărați Gheorghe în sat. Cei cu copii de botezat aveau de unde să aleagă. Pe el îl săreau mereu. Poate unde era mic de statură, fiind ușor, chiar ușor de tot de sărit. Nici Stăncuța nu era un nume de lepădat. O săreau însă și pe ea. Se gândeau pesemne că e mai mult cal decât om, luându-se după cum arăta, dar mai cu seamă după faptul c-o văzuseră în vreo două primăveri înhămată la plug și arând de una singură pe câmp. Lui Gheorghe îi treceau toți caii satului prin mână. El nu avea însă niciunul. În afară de Stăncuța, pe care o luase poate de nevastă tocmai d-asta, ca să aibă. De ce-l luase ea de bărbat pe potcovar, nu putea să spună nimeni. Ea, nici atât, care nu spunea nici măcar că Gheorghe obișnuia să tabere cu pumnii asupra ei. Din te miri ce. Și avea, așa pirpiriu cum era, niște pumni mari. Nu mai mari însă ca ai ei. Îi stătea la îndemână să nu-l lase s-o altoiască. Dar îl lăsa. Nu știa nici ea de ce.
Se supărase o singură dată pe el. Nu din pricina pumnilor pe care-i încasa odată la câteva zile. Ci a numelui pe care Gheorghe, din dorința de a fi în rând cu ceilalți oameni din sat, îl dăduse unei mânze, promițându-i celui ce era stăpânul mamei acesteia, încă înainte de venirea ei pe lume, că le va potcovi pe amândouă gratis cât le va fi dat lor să trăiască și cât îi va fi dat și lui, cu condiția să-i zică viitoarei iepe Gheorghița. Omului îi convenise târgul, fiind de acord ca Gheorghe să fie nașul de botez al mânzei. Mai ales că nu trebuia s-o ducă, așa cum se întâmpla cu odraslele oamenilor, la biserică, pentru a fi vârâtă în cristelniță. Se mulțumiseră cu ploaia ce începuse să cadă imediat ce terminase iapa de fătat. Păi era vreo altă apă mai sfântă decât apa de ploaie pe pământ?
Stăncuța nu s-ar fi supărat dacă era vorba de un cârlan, de un cal de parte bărbătească adică. Era normal ca, într-o astfel de situație, nou-născutul să primească numele de Gheorghe. Cum se întâmplase ca fătul să fie fată, Gheorghe ar fi putut să se gândească un pic și la ea, la cum o chema pe ea, mai bine zis, și să-i spună Stăncuța. N-ar fi fost cine știe ce. Un stropșor de dragoste, dacă nu cumva chiar mai puțin, pe care ea se așteptase să-l primească de la el. Ar fi însemnat cât o dragoste întreagă, deși ea nu avea nevoie de atâta, îi ajungea pentru toată viață stropul acela mic de iubire. Dar nu-l primise. Și pentru prima oară, în căsnicia ei cu potcovarul, nici lungă, nici scurtă, lipsită cu totul de bucurii, fără ca ea să le simtă lipsa, i-ar fi dat sufletul peste cap astfel de lucruri, d-aia nici nu se gândea la ele, ei bine, pentru întâiași dată în viața sa de animal de povară, nimerit din greșeală printre oameni, când toată lumea vedea că e cal, Stăncuța a simțit un fel de amărăciune în cerul gurii. Dar i-a trecut repede, cu ajutorul celuilalt cer, de deasupra, de care se rezema mereu când credea că nu mai poate. Și începea să poată iarăși. Orice. Să-l lase pe Gheorghe s-o altoiască fără motiv. Să are câmpul, înhămându-se la plug. Să îngrijească singură via. Să calce singură strugurii. Să le facă singură pe toate.
Nici ea nu știa ce-o apucase atunci. Doar era învățată să trăiască fără dragoste. I se părea chiar ușor. Așa cum i se părea acum când mergea la nași cu ditamai cratița plină cu ciorbă de cocoș și cu friptură de miel la tavă, prinse de cobilița pe care o ducea pe umeri, atentă să rămână tot timpul cu câțiva pași în urma bărbatului, căruia i-ar fi luat-o mintenaș înainte, dar nu se cădea. Chiar dacă el o suduia întruna că se mișcă prea încet.
Șeful de post și nevastă-sa se bucurară când îi văzură.
Ținu până aproape de miezul nopții petrecerea. Ar fi ținut poate până la ziuă, dacă Gheorghe s-ar fi abținut, măcar de data acesta, de la băutură. Se făcu însă, așa cum îi era obiceiul, praf și pulbere. Îl adună cu ajutorul nașului de pe jos. Știa că trebuie să-l ducă acasă singură. Îl rugă pe Vișan să-i împrumute o funie.
Ce faci cu ea, fino? Doar nu vrei să-l spânzuri aici, zise el. Fă-o când ajungi acasă, dacă asta ai de gând.
Cum să-l spânzur, nașule? necheză ea ușor. E mai bine cu el decât în pușcărie.
Să fi existat pușcării de cai, ehei…, râse șeful de post în gând, și-i aduse frânghia cerută.
Stăncuța îl legă pe Gheorghe de cobiliță și porni, cu el pe umeri, pe mijlocul drumului pe care venise. Parcă se mai subțiase întunericul. Se auzeau de pretutindeni cocoșii cântând. Iar de prin unele curți se auzeau cântând și lăutarii.
Din volumul Pisica surdomută și alte unspresece povestiri, în curs de apariție.