Datul cu părerea în materie de plagiat
Am remarcat într-un articol mai vechi că televiziunile au intrat ultimele în dezbaterile pe tema reformei școlii. Și dând ocol cu multă circumspecție fondului arzătoarei cestiuni la ordinea zilei. Ca să nu mai spun că invitații obișnuiți din platouri nu aveau, cei mai mulți, nicio treabă cu școala, unii, la figurat, alții, la propriu. Odată cu dezvăluirile Emiliei Șercan (care, dacă nu greșesc, nu s-a înșelat niciodată, nici când justiția nu i-a dat dreptate) și cu demisia lui Sorin Cîmpeanu, pe toate micile ecrane, cum erau alintate cândva, problema plagiatului, deși asta-i cam de multișor poveste, a luat fața tuturor celorlalte belele naționale, inclusiv fața reformei Învățământului. Seară de seară, urechile noastre sunt asurzite de zgomotul pe care-l fac talk show-urile consacrate plagiatului. Nu că ar fi rău, din contra. Nu vreau să se creadă că neg sau că dimi nuez însemnătatea pla giatului și a consecințelor lui. Am scris, de altfel, nu o dată pe tema cu pricina. Dar găsesc că a invita în platou oameni care n-au nicio treabă cu tema, doar pentru a-și da cu părerea, e departe de a folosi la stârpirea nocivului fenomen. O problemă este și cu invitarea unor avocați. Rolul lor în materie de plagiat este relativ recent, stabilit printr-o lege care n-a făcut decât să com plice inutil lucrurile. Nu mi se pare normal să lași în sarcina unui judecător vali darea sau invalidarea plagiatului. Care e un furt, de sigur, dar nu ca oricare altul, natura lui intelectuală pre supunând cu totul alte criterii decât acelea juridice, prin urmare, cerând o competență pe care judecătorul n-o are. Nici avocatul. Cunoaștem cel puțin trei sau patru cazuri în care justiția i-a achitat pe plagiatori. Și nu e vorba în toate de imixtiunea politicului, ca în cazul acelui judecător care a declarat că a acuza de plagiat un înalt funcționar al statului constituie un pericol pentru securitatea națională. Prostie în stare pură! Plagiatul are o natură profesională diversă care exclude justiția. S-a cerut, nu o dată, tragerea la răspundere profesională inclusiv a coordonatorilor de doctorat. N-a urmat nimic, deși culpa acestora este cel puțin la fel de mare ca a plagiatorului. Am condus eu însumi suficient de multe teze de doctorat ca să știu că este imposibil ca un coordonator să nu recunoască un eventual plagiat al candidatului. Oricât de superficial ar citi teza. Poate doar dacă n-a citit-o sau, caz nu tocmai rar, că s-a înțeles, într-un fel sau altul, cu candidatul. S-a întâmplat, chiar de două ori, ca teza să fi plagiat pagini dintr-o lucrare a coordonatorului însuși. Unul din coordonatorii în cauză s-a făcut că plouă și l-a lăsat pe candidat să se descurce. Noroc că scripta manent, căci dacă ar fi după vorbe, plagiatul ar fi imposibil de probat: verba volant, cum se știe. Așa încât titlul a fost totuși retras. În celălalt caz, coordonatorul a dovedit o lașitate de cea mai proastă calitate: a declarat, crezând probabil că-l salvează pe candidat, că i-a „donat“ pasajele cu pricina. Dacă n-aș fi citit cu ochii mei, mi-aș fi închipuit că are cineva ceva de împărțit cu coordonatorul, că-i atribuie o declarație care nu e a lui! Cum să faci publică o asemenea scuză?! În fine, urâtă povestea cu plagiatul, dar tot așa de urâtă este și intervenția în discuții, ca musca-n lapte, a unor persoane fără minimă cunoaștere a domeniului și fără bun-simț profesional. Unii moderatori de emisiune TV, inclusiv. (N.M.)
Iluzii și parodii
În „Dilema veche“ din 29 septembrie- 5 octombrie, Andrei Pleșu reproduce un articol din 2010 a cărui „dimensiune anticipativă“ l-a lăsat „perplex“. Și pe noi, de altfel. E vorba în articol despre un spectacol de Revelion organizat de Putin pe când era prim-ministru. Spectacolul consta într-o parodie a comunismului sovietic și se intitula Back in the USSR. „Un Revelion «simpatic», «hazos», sentimental“, scrie Pleșu. Observați că adjectivul din urmă nu e pus între ghilimele! Și asta, fiindcă spectacolul nu era integral parodic, ci conținea și un picuț de nostagie. Pleșu se întreba, pe bună dreptate, dacă „infernul poate fi parodiat“. Și explica diferența dintre parodierea de către Chaplin a lui Hitler și parodierea de către Putin a lui Brejnev: „Chaplin parodia spre a dezamorsa teroarea, pentru a reduce paranoia la ridicol. Revelionul lui Putin parodiază pentru a reabilita, pentru a transforma calvarul în ornamentică. Kremlinului îi e dor de măreția pierdută și manipulează nostalgii difuze, pentru a le înregimenta într-un nou proiect autoritar.“ Remarcă anticipatoare în esența ei! Astăzi, constatăm cum parodia se transformă în mintea lui Putin dintr-un spectacol de cabaret într-o realitate a zilelor și într-un coșmar al nopților noastre. Înapoi la URSS nu mai este o glumă plină de oarecare nostalgie, nici chiar o simplă și naturală nostalgie, el are scopul ideologic și practic, declarat urbi et orbi, de a se reveni la epoca și la geografia Uniunii Sovietice.
În același număr al revistei, Valeriu Stoica ne reamintește de „iluzia“ lui Benjamin Constant, la începuturile epocii burgheze, și anume aceea că „trebuie să vină o epocă în care comerțul să înlocuiască războiul“. Scrie Valeriu Stoica: „După 200 de ani de la formularea acestei idei, nu mai există optimismul care a generat-o. Epoca în care comerțul ar fi trebuit să înlocuiască războiul nu sosise încă la începutul secolului al XIX-lea, nu a sosit nici până astăzi și nu știe nimeni dacă va sosi în viitor.“ Noi am fi spus: e puțin probabil că va sosi vreodată.
„Datoria vieții noastre“
Cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la nașterea lui Vasile Pârvan, Marta Petreu evocă în „Apostrof“ 9/2022 contribuția istoricului la crearea, după Primul Război Mondial, a Universității românești din Cluj. Când Universitatea și-a deschis porțile, într-o zi de duminică, 3 noiembrie 1919, Pârvan a ținut lecția de deschidere intitulată Datoria vieții noastre. „Animat de un suflu romantic“, după spusele Martei Petreu, textul se sfârșește cu această frază memorabilă: „Și cum nimeni nu știe ziua și ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârșească în viața trupului, e grabă mare ca sufletul națiunei mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viață.“ Recunoaștem stilul patetic și solemn-religios al lui Pârvan, care îl încânta pe foarte tânărul G. Călinescu și pentru care nu avea nici cea mai mică înțelegere la fel de tânărul Pompiliu Constantinescu. Pârvan avea 37 de ani. În același număr al revistei din Cluj, Ion Vartic semnalează apariția traducerii unei cărți autobiografice a Vanessei Springora, scriitoare franceză de care n-am auzit, în care autoarea emite, n-avem alt cuvânt, câteva enormități cu privire la Emil Cioran. După ce îi situează mansarda din 21, rue Odéon, Paris, la etajul unu, îl descrie ca pe un bărbat cu „părul alb pieptănat pe spate, cu două petice de chelie avansată spre creștet“, când toți cei care l-au văzut pe „filosoful de origine română“, din cărțile căruia autoarea n-ar fi reușit „să termine niciuna, deși sunt scurte“, fie și numai în filmul lui Gabriel Liiceanu din 1990, știe că avea părul vâlvoi și că mansarda se afla la etajul șase și totodată că „soția lui“(!) n-a fost „în tinerețe o actriță cunoscută“ de film. Cu cine îl va fi confundat juna Vanessa pe Cioran, nu se știe. Întrebarea e alta: ce editor și ce traducător din România s-au grăbit să tipărească autobiografia fantezistă a unei autoare necunoscute nici chiar în Franța, care, cu siguranță, n-avea mai nimic de relatat din evenimentele celor nici 20 de ani ai ei. Ion Vartic nu ne spune cine sunt cei doi (sau, poate, e doar unul) promotori ai acestei cărți stupide. Tot Ion Vartic remarcă într-o notă alăturată o greșeală de traducere a lui Cristian Fulaș din franceză în titlul unei cunoscute proze a lui Kafka: jeune (tânăr) în loc de jeûne (post, substantivul verbului a posti). O greșeală inadmisibilă, fiind vorba de titlul unei foarte cunoscute proze a lui Kafka, intitulată Hungerkünstler și publicată în 1922 în revista „Neue Rundschau“ și în volumul cu același titlu în 1924, a cărei versiune românească este identică cu originalul, Un artist al foamei. În orice caz, Cristian Fulaș dă prozei un titlu cu totul diferit de cel original: Un campion al tinereții. E adevărat că Alexandre Vialatte, traducătorul francez al prozei, a înlocuit, numai el știe de ce, artist cu campion și că Cristian Fulaș s-a luat probabil după el, descoperind titlul cu pricina într-o carte, tot franțuzească, despre desenele lui Kafka.
Despre Dosarul consacrat de „Apostrof“ lui Horațiu Mălăele, marele actor știut de toată suflarea, dar și poet și prozator original, data viitoare.