Răspuns la o întrebare care nu mi-a fost pusă
Dacă m-ar întreba un tânăr scriitor ce tocmai pornește la drum ce are de făcut ca să cucerească literatura, i-aș spune că trebuie să fie înzestrat nu cu o pereche de ochi, ci cu două. Una îndreptată în față, spre ceea ce are el de descoperit și de înfăptuit literar, și a doua pereche, la spate, cu care să privească atent realizările literare de până la el. În literatură, dacă nu cunoști și nu-ți asumi trecutul, nu poți avea prezent și, cu atât mai mult, viitor. Literatura e ca apa unui râu, vine de undeva și se duce undeva, curge continuu, nu-și poate permite sincope, rupturi. Cine pășește pe calea scrisului literar trebuie să fie conștient că nu cu el începe și nu cu el se termină literatura, el nu este decât un val din râul în curgerea lui perpetuă.
*
Așadar, e obligatoriu când începi să te ocupi cu meșteșugul acesta complicat al scrisului, să-i cunoști bine pe cei dinainte și să fii capabil să le pricepi/ percepi izbânzile. Iar semnul că le pricepi ar putea fi acesta: ești impresionat de edificiile verbale create de ei și vezi, prin comparație, cât de neînsemnate sunt încercările tale.
Când realizezi lucrul acesta, înseamnă că ai ajuns la același sistem de referință cu înaintașii, la același cod valoric, tu și ei nu mai vorbiți altă limbă, vă e la îndemână să comunicați, să vă înțelegeți, s-a clădit, există acea punte între generații, faceți parte din același univers. Recunoașterea valorii predecesorilor este primul pas spre o operă literară proprie viabilă. Din acel punct, poate începe construcția.
*
Un scriitor tânăr fără modele e ca un pom fără rădăcini. Un pom care ar căuta să crească având rădăcinile nu îngropate în pământul fecund, ci suspendate în aer. Aroganța de a crede că ești primul din șir sau că ești unicul, ești supremul e dovada unei imense stupizenii. Orice revoluție literară, oricât de îndrăzneață ar fi, e bine să înceapă cu un exercițiu de umilitate. Știu că e antipatică dăscăleala aceasta a mea și conține destule locuri comune, dar mi se pare necesară și de neevitat însușirea acestor mici adevăruri banale. (G.C.)
Reviste literare – Apostrof (nr. 8)
Un număr bun, pe de-a-ntregul de citit este numărul din luna august al revistei „Apostrof“. „Dosarul“, rubrica tradițională a „Apostrofului“, conține scrisori expediate de Deliu Pătroiu către I. Negoițescu. Editorialul substanțial semnat de Marta Petreu se intitulează De-ale culturii, cu bolile noastre cu tot: „Cel mai frapant fenomen cultural din România pare a fi, în acest moment, impunerea, generalizarea, dominația «romglezei»; mulți dintre oamenii pe care-i cunosc, culți sau mai puțin, vorbesc o română presărată cu englezisme. Încât îmi vine să spun, în ton cu unul dintre foștii redactori ai Apostrof-ului, poetul Virgil Leon: Bine că, măcar, avem Dicționarul tezaur al limbii române… Are dreptate: căci, după ce romgleza va ieși de-a binelea victorioasă, specialiștii, probabil străini, care, sper eu, vor studia măcar o dată la două secole și fosta cultură română, vor avea la dispoziție Dicționarul, așa incomplet și «tezaur» cum se află. Până atunci, noi, cetățenii români, ne străduim din greu să nu mai fim ce suntem, să nu mai avem limba noastră. Ministerul Educației se străduiește la rândul lui ca elevii români să nu mai studieze literatura română sau s-o studieze cât mai puțin. Iar cititorii din România, atâția câți mai sunt, citesc, cu mici excepții, cărți traduse din alte literaturi, nu neapărat pentru că ar fi mai bune decât cărțile autorilor români. Snobismul e o boală grea și pentru cei care nu știu că suferă de ea. “ Texte critice interesante publică, între alții, Ion Bogdan Lefter (despre Nicolae Prelipceanu, „un mare poet de viziune, nu de stil“), dar și Ștefan Bolea, Cristian Vasile, Dan Gulea, Iulian Boldea și Mircea Moț. Rubrica intitulată Conversații cu… îl are invitat pe Mircea Muthu, în dialog cu Alice Valeria Micu. Confesiunea acestuia, cu sinuozități biografice dramatice, spectaculoase, de nebănuit, este de o epicitate tulburătoare. Iată o scenă memorabilă: „Tata nu făcuse parte din vreun partid, era avocat, dar, la un moment dat, în 1950, a fost ridicat într-o noapte și dus la Canal, iar după un periplu pe la alte lagăre de muncă, a ajuns la Bicaz. Mama s-a îmbolnăvit de Parkinson. Ca să mergem la tata, m-a luat cu ea într-un autobuz cehoslovac, era ca o cutie de chibrituri și am parcurs drumul pe frumoasele serpentine pietruite și pline de praf. La vorbitor ne-am văzut cu tata, o altă secvență epopeică. Era o masă lungă de brad. De o parte a ei, veneau vizitatorii, puneau pachetul pentru deținuți, iar milițianul tăia cu foarfeca să vadă ce e înăuntru. Mama m-a ridicat în brațe să mă sărute tata, dar milițianul a smuls-o de lângă masă, i-a spus să stea jos, iar tata nu m-a putut atinge. “ Ion Buzași scrie despre Ion Ghica la 125 de ani de la naștere, Vladimir Tismăneanu, la rubrica sa Sub lupa memoriei, ne vorbește despre câteva mitologii antiliberale, iar Ciprian Vălcan și, iarăși, Ștefan Bolea sunt prezenți cu câte o pagină de aforisme (înțelepciunea nu e, iată, numai teritoriul seniorilor…). Am reținut și eseul lui Nicolae Turcan, cu titlul Discursul Absolut, așezat sub semnul Ospățul înțelepților, ca și versurile semnate de Marcel Vișa, Timeea Ivan, Radu Găvan, și, în fine, traducerile lui Kocsis Francisko din poezia lui Fekete Vince.
Competență
Incompetență
S-a dat în folosință Pasajul Unirii după lucrări de reabilitare complexe, care au presupus nu doar refacerea structurii de rezistență și a căilor de rulare, nu doar iluminatul și cosmetizarea generală a tunelului, ci și instalarea unui modern sistem de ventilație, complet automatizat. Iar tot acest amplu proiect constructiv s-a încheiat la termen, în 77 de zile, respectându-se promisiunile făcute inițial. Este un fapt cu totul lăudabil, căci să-ți onorezi obligațiile contractuale e rarisim la noi, unde nerealizările, întârzierile exasperante și fără justificare sunt ceva obișnuit, aproape peste tot.
În contrast cu succesul reprezentat de recondiționarea Pasajului Unirii, avem celălalt șantier edilitar bucureștean, de care am amintit nu o dată cu amărăciune, și care tinde să se prelungească la nesfârșit: e vorba, desigur, despre pasajul suprateran de la Doamna Ghica. Primarul sectorului 2 ne-a anunțat (ca și cum ar fi o mare victorie) că sosește, în fine, după doi ani, mult așteptatul tablier produs în Italia. Te-ai aștepta că de-acum se muncește fără odihnă pe șantier, 24 de ore din 24, pentru a recupera restanțele. Totuși, nu. Și dimineața, și la prânz, dacă treci pe acolo, nu vezi nici țipenie de om. În schimb, trebuie să faci față aceluiași trafic auto de coșmar, pe un bulevard din ale cărui trei benzi pe sens, la intersecția cu pricina, două au fost transformate în parcări ad-hoc, mașinile fiind silite să se strecoare pe singura bandă rămasă disponibilă. Unde e primarul sectorului 2, Radu Mihaiu, unde e poliția din acel sector, care au datoria să facă ordine în circulația auto din zonă, de data aceasta prin niște măsuri simple, care nu presupun decât o grijă minimă față de cetățenii pe care are datoria să-i servească? (Căci, în această situație, îndepărtarea mașinilor parcate nepermis pe carosabil, nu mai există scuza facilă, cu care, de obicei, atâția responsabili scapă de răspundere: „Nu putem face cutare sau cutare lucru, fiindcă nu dispunem de fonduri!“)
Cele două exemple, Pasajul Unirii, pe de o parte, și Pasajul Doamna Ghica, pe de alta, vorbesc, în fond, despre oameni competenți ajunși în funcții publice, adică primarul sectorului 4, și oameni nepricepuți care s-au băgat într-o treabă de care au prea puțin habar, adică primarul general al capitalei și primarul sectorului 2. Diferența se vede cu ochiul liber. Oamenii nu sunt toți egali ca înzestrare: unii pot, alții nu; unii știu, alții nu. În atâtea domenii de la noi, activitatea merge dezamăgitor de prost (de pildă, tocmai s-a anunțat că Metrorex e pe cale să piardă o finanțare uriașă de sute de milioane de euro prin PNRR, pentru că n-a fost în stare să pregătească la timp proiectul pentru o nouă linie de metrou în București). Toate aceste neajunsuri se întâmplă din pricina ageamiilor/ incompetenților/ ignoranților care ajung în poziții de decizie. Numărul lor e în creștere, au devenit majoritari în atâtea locuri, unde te-ntorci dai de ei. (Instituțiile culturale nu fac nici ele excepție). În schimb, e tot mai greu să întâlnești oameni capabili profesional, și energici, și cu viziune, și cu devotament, și cu consecvență, și cu tenacitate în acțiunile lor, care sunt în stare să ducă la bun sfârșit o misiune publică.
PS. Între timp, în Pasajul Unirii a avut loc un incident auto: un tir cu gabarit depășit a lovit limitatorul care indica înălțimea maximă permisă pentru autovehicule la trecerea prin pasaj, ceea ce a dus la închiderea temporară a tunelului. E o întâmplare neplăcută, dar se pare că nu s-a petrecut din vina autorităților ori a celor care au renovat pasajul. Însă, și înainte de acest episod, și după aceea, alte mașini, și anume autocare, au avut probleme la intrarea în pasaj. Ce să înțelegem, că s-a greșit și în cazul acestor lucrări și, în aceste condiții, exemplul de competență găsit de noi nu stă nici el în picioare? (Cronicar)