Foarte mulți oameni pur și simplu nu dau doi bani pe ceea ce se întâmplă în jurul lor dacă nu îi vizează în mod direct. Pe ceea ce nu le afectează direct viața de zi cu zi, vacanțele, starea de bine imediată. Tot mai multă lume consideră plictisitoare multe subiecte și nu este dispusă să depună un minim efort intelectual pentru a vedea mai departe de propria ogradă. Celebra replică, valabilă, cred, cam la toate generațiile – „are sau nu dialoguri și/sau ilustrații cartea asta? Că, altfel, nu mă apuc de ea“ –, este acum aplicată la orice. Un text compact pe mult prea celebrul FB este adesea sărit, fiind prea complicat, obositor – „te dai mare?“, „ce scrii așa de mult? cine să citească?“, „s-a trezit filosoful“. Iar textele acestea de FB sunt adesea rudimentare pentru că, nu-i așa, toți avem cont și, mai grav, păreri. Și mai grav încă, dorim să le exprimăm, dar nici să nu fim contraziși sau combătuți pentru că nu avem argumente, doar nervi și indignări. Și toate acestea fără a cunoaște, de foarte multe ori, subiectul pe care îl dezbatem. Și nu e vorba de artă, cultură sau alte subiecte grele („de nișă“, cum spun unii – cultura a ajuns o nișă!), ci de fleacuri, întâmplări de zi cu zi, știri mărunte. Lipsa culturii generale se asociază puternic cu lipsa de curiozitate pentru orice, în special pentru evenimente istorice care au precedat viața respectivului, dar și cu o la fel de puternică dorință de a bombăni și comenta orice. De câte ori nu ați auzit replica „ca la noi la nimeni“ sau „asta doar la noi se poate“ când, de fapt, la o simplă căutare pe net sau analizând experiența personală știm că nici vorbă de așa ceva, multe lucruri înjurate frecvent „la noi“ sunt generale, răspândite, prezente în multe colțuri ale lumii. Dincolo de aplecarea constantă de a ne autoflagela apare și lipsa de informare, de cunoștințe elementare. Taximetristul care ne-a dus de la aeroport la hotel, în Amsterdam, și-a făcut praf orașul, țara, primarul, concetățenii, bicicliștii, absolut tot, cu același gen de convingere „you will not see anything like this in other cities“.
Cunoașterea este la îndemâna tuturor, poate mai la îndemână ca niciodată, deși aici ar putea apărea multe discuții legate de selecție. Dar multă lume se așteaptă ca această informație să i se prelingă singură direct în creier de undeva din nori, fără niciun efort personal – pică pară mălăiață, varianta mileniului 3. Am auzit vara asta replica „nu învăț nimic (la Bac) ca să văd cum mă descurc“. Evident, experiment urmat de ratarea răsunătoare a examenului. Dar câtă naivitate să ai la 18 ani ca să crezi că poți trece un examen de matematică sau de română fără să înțelegi o ecuație sau fără să citești o carte? Deja ești în pragul vârstei adulte, urmează alte examene grele și apoi viața. Dacă nu ai fost la nicio oră de fizică, sigur te vei urca pe tren pentru un selfie și vei muri electrocutat pentru că habar nu ai ce este un arc voltaic, sau veți coborî în fosa septică, unul câte unul, claie peste grămadă, tot mirându-vă, ca în povestea Mănușa, că nimeni nu mai iese. Apropo de Mănușa – tot mai des mă trezesc vorbind singură, făcând referiri la anumite cărți, filme, spectacole, glume și nimeni nu pare că știe despre ce vorbesc. Nuanțând, depinde mult de vârsta interlocutorului, dar și de mediul social și profesional din care provine acesta. Cu surprize inevitabile, și dintr-o parte, și din alta. Este normal ca tinerii să nu știe ce sunt „frații petreuș“ sau „nechezolul“, dar nu cred că este normal să afirme că habar nu au ce e Revoluția din 1989, când (?!) a fost și cu ce s-a mâncat. Extrem de des și vorbirea figurată este luată literal și neînțeleasă, asta la oameni de toate vârstele. Să fie limbajul tot mai limitat, mai sărac, chiar și la cei care nu mănâncă FB pe pâine? Dacă totul e înlocuit de emoticoane și abrevieri cărora nu le mai știe nimeni originea, nu mai trebuie să găsim cuvinte ca să exprimăm ceva nici în viața de zi cu zi pentru că avem maimuțele și ursuleții internetului, cu toate expresiile noastre pe fețe.
Revenind la trimiteri din diverse domenii, repet, dincolo de cele foarte particulare, legate strict de o perioadă istorică și de un context social-politic sau de glume ale unei comunități restrânse, e greu de crezut că nimeni nu mai știe azi de unde vine replica „we are not in Kansas anymore“, sau „this is the begining of a beautiful friendship“ sau, mai aproape de noi, penița cu iridium, bicicleta galbenă, prazul lui nea Mărin… Cât de mult contează asta? Se laudă unul cu vreo ispravă și eu comentez: „ca dumneata, bibicule, mai rar“. Celălalt mă interpelează ofensat „ce e acela bibic?“ Fixăm o întâlnire. Zic: „Bine, la douăsprezece trecute fix mă duc la tribunal“. „Poftim??“ se miră celălalt. Un student grăbit mă întreabă ceva. Îi spun „ai puțintică răbdare, stimabile“. Mă privește alb. Mi se cere o părere. Spun „este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire“. „Cum??!“ Privesc atent ceva. „Ce vezi?“ mă întreabă un coleg. Eu completez automat: „Întreabă-o fată“. Celălalt se uită chiorâș. Pare aluzie. Le-am ales pe cele mai simple, elementare, nu îndrăznesc să intru în trimiteri mai „înalte“ de genul „cerul înstelat deasupra mea…“, „și, totuși, se mișcă“, „nu-mi atinge cercurile!“.
Numeroase studii realizate în ultimii ani în UK au arătat că mulți copii merg la școală fără să știe să folosească toaleta sau să țină un creion în mână, majoritatea nu au avut părinți dornici să le citească o poveste la culcare, tinerii, indiferent de sex, stau cu părinții multă vreme și nu știu să spele, să schimbe un bec – unii afirmă că își aruncă lenjeria murdară pentru că nu știu s-o spele. 85% dintre britanici nu au putut arăta orașul Sheffield pe hartă, mulți cred că Rio de Janeiro este un fotbalist și Sadam Hussein un boxer, iar Waterloo este un cântec al formației ABBA sau o gară, pe undeva. Iar un număr impresionant dintre respondenți nu au citit în viața lor altceva decât textele de pe cutiile de lapte și postările din social media ale „prietenilor“, astfel încât trăiesc liniștiți cu convingerea că între jambon și porc sau între ouă și găină nu există absolut nicio legătură. Nu este o caracteristică a britanicilor, se întâmplă pretutindeni. Pe de altă parte, nu știu dacă „tinerii din ziua de azi“ sunt mai departe de cultura generală decât în alte perioade ale istoriei, deși senzația (nu doar a mea) este că da. Cu toate excepțiile de rigoare, evident. Și fiind deplin conștientă că fiecare generație în parte crede despre celelalte (tinere) că sunt inferioare sau nepregătite, superficiale ș.a.m.d.
Învățământul din toate țările europene încearcă să găsească un echilibru între cel axat strict pe un anume talent/vo cație/profesie, care asigură, aparent, găsirea rapidă a unui loc de muncă, și cel bazat pe cultura generală, ca bază de pornire, din care să derive apoi vocația, dacă e cazul. S-a sugerat că dezvoltarea disciplinelor academice a creat, încă din secolul 19, condițiile pentru „expirarea“ noțiunii de cultură generală (predată și asimilată în instituțiile de învățământ) – percepută ca superficială și inutilă. Era digitală și modul în care sunt acum diseminate informația și cunoașterea au dus în plus la perimarea noțiunii de cultură generală. Ironia acestei ere este aceea că, deși ne aflăm în fața unui volum imens, mult mai mare decât în oricare altă epocă istorică, de informație, accesibilă potențial oricui, mult, infinit mai ușor decât în alte vremuri, nevoia individuală de a accesa a scăzut simțitor. Informația atât de accesibilă privează creierul de efortul căutării, al comparării surselor, al cercetării. Wikipedia este o sursă incontestabilă de informare, imensă, dar „you get out what is put in“. Baza de date gata făcută, prea la îndemână, nu poate stimula mental un individ care o folosește, la fel cum o făcea căutarea informației și mai ales asimilarea ei prin metodele „clasice“; gândirea creativă, corelațiile, asocierile de idei sunt din ce în ce mai rare la nivel individual pe măsură ce informația stocată la nivel global este mai mare.
O paralelă simpatică face Peter Robinson (The Declining Fortunes of General Knowledge: a Note on Why it Should Hold a Place in Every Classroom, 2013) – la nivelul societății victoriene, această ultra specializare se putea vedea peste tot, inclusiv în complexitatea tacâmurilor și a veselei de pe mesele celor bogați (și nu o dată, prin cărți și filme, un adevărat test de apartenență socială) – cuțit pentru pește sau murături, bol pentru sparanghel, farfurie pentru căpșuni, vas pentru miere ș.a.m.d. Dar și la nivelul sexelor – femeile erau „îngerii casei“, iar bărbații rezolvau alte treburi, pe afară. Rolurile erau clar împărțite. Omul Renașterii nu va mai exista decât dacă omenirea întreagă se va mai naște încă o dată. Nu știu dacă e bine sau e rău, dar problemele de comunicare care stau la baza alienării individului, tot mai discutate azi, ar putea să fie legate și de faptul că nu mai avem ce să vorbim între noi dacă nu ne mai interesează nimic și, mai mult, dacă știm din ce în ce mai puține despre orice.