O radiografie a islamo-stângismului

Am citit acum vreo două săptămâni în „Le Monde“ un articol, semnat Nicolas Truong, în care autorul se lamenta că dreapta reacționară a devenit „hegemonică în sfera mediatică“, impunând temele, aplicând etichete infamante („islamo-stângism“, „wokism“ etc.), toate acestea, și încă altele, arătând că asistăm la o „contrarevoluție intelectuală“ (!), fenomen față de care trebuie, de urgență, luată o atitudine fermă. Faptul că „Le Monde“, templu al corectitudinii politice (altă „etichetă infamantă“, nu-i așa?), publică un asemenea text e de tot hazul: toată lumea știe că în Franța, în învățământ și în mass-media, stânga e atotputernică așa că „hegemonia“ denunțată de Truong există, dar nu așa cum o prezintă el. Fapt semnificativ, articolul vine după un colocviu găzduit de Sorbona în care s-a discutat despre impasul în care ne-au dus „wokismul“ și așa-numita „cancel culture“. Organizarea acestui colocviu, al cărui cuvânt de deschidere a fost rostit de însuși ministrul Educației, a stârnit o adevărată panică prin mediile progresiste, unii mergând până la a cere ca orice luare de cuvânt neconformă cu ideologia „sănătoasă“ să fie denunțată și sancționată de poliție și de procurori. Nu inventez nimic chiar dacă pare de necrezut. Iar articolul lui Nicolas Truong e și el o reacție la îndrăzneala (ce zic: impertinența) iresponsabilă a celor care s-au abătut de la gândirea justă.

Că islamo-stângismul nu este o etichetă infamantă ci o realitate gravă – iată ce și-a propus să demonstreze Mohamed Sifaoui în cartea sa Groparii Republicii (Les Fossoyeurs de la République, Éditions de l’Observatoire, 2021). Sifaoui (născut în 1967 în Algeria) este un reputat jurnalist de investigații, care a activat mai întâi în țara natală apoi, din 1999, în Franța. A scris mai multe cărți despre islamul politic, s-a infiltrat în cercuri teroriste, a pledat cauza celor de la Charlie Hebdo etc. Cum e musulman și om de stânga, ai crede că poziționarea sa e inatacabilă, chiar și pentru comisarii ideologici de la „Le Monde“ și „Libération“; da’ de unde, a fost acuzat că „face jocul extremei drepte“ și că „practică amalgamul“. Cine se încumetă, ne avertizează autorul, să scrie critic despre islam riscă să fie taxat de „islamofobie“: e de fapt, spune el, un alibi pentru a închide orice dezbatere serioasă și nu manifestările antimusulmane s-au înmulțit în Franța, ci actele anticreștine și antisemite. Încrezător în valorile republicane, Sifaoui socotește că e o prostie să vorbești despre un „rasism de stat“ sau despre un „rasism sistemic“ în Franța. Cum de s-au întâlnit islamismul (deci islamul politic) și stângismul? S-au întâlnit în ura lor față de capitalism, catolicism, civilizație occidentală și democrație. Islamismul este o ideologie totalitară și un proiect extrem de periculos prin capacitatea de a-i ademeni și înșela pe cei defavorizați. El se opune valorilor universale – laicitate, drepturile omului, egalitatea între sexe etc. Islamiștii sunt priviți de multe ori cu îngăduință, deoarece sunt socotiți o „minoritate“, beneficiind astfel de statutul aprioric de victime și de persecutați. Este motivul principal pentru care au primit sprijinul unor personalități precum Sartre, Foucault, Edgar Morin.

Sifaoui analizează bazele ideologice ale islamului politic după care trece în revistă momentele care au jalonat constituirea islamo-stângismului. O declarație din 2002 a teroristului Carlos este cât se poate de lămuritoare: „M-am convertit la islam în 1975 și am continuat să rămân comunist. Nu există o contradicție între supunerea față de Dumnezeu și idealul societății comuniste. Am încercat un sentiment de mare ușurare văzând eroicele operații de sacrificiu din 11 septembrie 2001“. Apărarea cauzei palestiniene este alt pretext pentru a pune în circulație mesaje antisemite și antioccidentale. Un caz de școală este cel al lui Roger Garaudy, filozof stalinist dogmatic la început, evoluând apoi către o deschidere liberală, convertit mai întâi la catolicism, apoi la islam și eșuând într-un antisemitism dus până la negaționismul cel mai abject. Tot din extrema stângă vine ziaristul Edwy Plenel (fost la „Le Monde“) care a înființat site-ul Mediapart, unde sunt denunțați reacționarii și islamofobii. Și sinistrul masacru de la Charlie Hebdo, și nu mai puțin sinistra decapitare, chiar lângă liceul unde preda, a profesorului Samuel Paty arată (nu sunt, vai!, singurele exemple) cât de departe poate merge fanatismul islamist. E greu de crezut, dar s-au găsit intelectuali care să justifice aceste crime atroce, dând vina pe statutul de „oprimați“ al asasinilor și pe tensiunile acumulate în timpul …colonialismului. Cu o stupefiantă inconștiență o parte din extrema stângă a apărat dreptul femeilor de a purta vălul islamic. Universitatea, crede Sifaoui (și aduce dovezi în acest sens), este ostatică a islamo-stângismului: acesta proliferează pe terenul pregătit de frenezia identitară, indigenism, cancel culture, studii decoloniale etc. O serie de personaje sulfuroase, „actori toxici“ îi numește autorul, sunt foarte prezenți mediatic (contrar a ceea ce pretinde Nicolas Truong), se auto-victimizează și profită de sprijinul pe care îl primesc din partea unor politicieni ca Jean-Luc Mélenchon, liderul stângist al partidului Franța Nesupusă, mare admirator al lui Hugo Chávez, cel care a ruinat Venezuela.

Desfășurată pe 450 de pagini, ancheta pe care o întreprinde Mohamed Sifaoui aduce o mulțime de dovezi ce confirmă complicitatea dintre islamism și extrema stângă. N-am amintit aici decât câteva elemente, obligat fiind să las laoparte sumedenia de detalii revelatoare. Doar naivii, idioții utili sau cinicii cred, conchide autorul, că islamiștii nu cunosc mecanismele societății occidentale. Le cunosc, dimpotrivă, foarte bine și, instrumentalizând mediile de stânga, realizând o sinergie operațională cu militanții de extremă stângă, atacă democrațiile noastre în înseși fundamentele lor. Confuzia ideologică și politică actuală le netezește drumul.