Importantă și justificată este decizia Editurii Spandugino de a relua și publica într-o nouă ediție seria de texte ale regretatului Romulus Rusan, care au apărut cu ani în urmă și nu se mai găsesc în circulație, deși interesul pentru ele este mare. Roua și bruma, cum se numește volumul apărut în 1982, adică – metaforic vorbind – ceea ce te înviorează și același lucru, primit în împrejurări neprielnice, care te îngheață, este un dosar al coincidențelor și asocierilor venite de la sine să se impună cititorului și în același timp ca să-ți reamintească alte posibile asocieri cu mult mai semnificative, fie și numai pentru a face vizibil caracterul imposibil sau mai bine zis fantastic al detaliilor lor: de pildă, o carte de telefon a municipiului București, ediția 2040, o adresă în inexistentul bulevard Oto peni nr. 7782 și multe altele care se conjugă, nu numai prin trăsături fantastice „obiș nuite“, ci și prin trăsăturile fantastice pe care le capătă evenimente, întâmplări, episoade de un dramatism modest, dar supărător, cum ar fi rosătura la picior a unui trecător pe care l-a ros gheata și ajunge la căsătorie, ceea ce permite cunoscuților să facă „speculații livrești despre călcâiul lui Ahile“.
Și chiar când nu știm că ne sunt necesare, e suficient să deschidem oriunde unul dintre volumele sale ca să înțelegem că ceea ce a scris acolo excelentul scriitor și reporter care era Rusan nu este numai încă prezent în viața noastră, dar și că ceea ce se vede astăzi în aceste reportaje ne dezvăluie lucruri care au apărut – sau ne-au apărut – și acolo unde nu se vedeau: este darul subtil al gazetarului care a pus acolo lucruri de care eram legați, care ne preocupă chiar fără să știm. Citez la întâmplare: „Eu, Marin Buricea, 44 ani, 185 centimetri, 85 kilograme, ochi căprui, fața ovală“ etc. „Eu susmenționatul – continuă Buricea – PRESIMT că în viața mea se va întâmpla ceva, va interveni o schimbare, un atentat la idealurile și independența mea“. Și așa mai departe, Marin Buricea intră la rândul său în viața cititorului și-i povestește cum a intrat în viața lui o femeie, „Cum a fost de pildă chiar ieri când, pur și simplu, am fost atacat de o individă cu părul lung, cu ochii savant migdalați, cu umerii obrajilor sculptați senzual“ și i-a zâmbit atât de flagrant „încât nu mi-a venit să cred și am pus acel zâmbet pe seama unui picur de apă“. O reîntâlnește peste câteva momente, ea îi zâmbește din nou, „dar în muzeu asaltul a continuat, în forme mai subtile și mai perfide“ și de aici vine și generalizarea, că „într-un muzeu sau într-o expoziție de pictură este imposibil să nu vă apară în fața ochilor o fată… o fată care se apropie și vă studiază cu coada ochiului… apoi se depărtează, îmbiindu-vă s-o priviți din profil sau chiar din spate, în vreme ce ochiul ei pare dedicat în exclusivitate artei plastice“ etc.
Aici stă (de fapt nu stă, ci acționează) una dintre principalele însușiri ale spiritului de observație al autorului, care este multiplicitatea unghiurilor la care ochiul său exersat recurge pentru a trezi curiozitatea noastră, disimulând sub aparența întâmplării mâna destinului care caligrafiază literele pentru viitorul tuturor, nici ele mai ușor de înțeles decât ocheada tinerei „frumuseți“ care va fi în stradă peste cinci minute „iar peste treizeci de ani – ce să mai vorbim! – va fi de nerecunoscut (și totuși, unii o preferă pe asta!)“. Căci aceasta este sarcina destinului: să apară când nu te aștepți și să te lase în urma lui copleșit de mesajul pe care ți-l strecoară ca din întâmplare, încât nici nu știi dacă a fost cu adevărat sau doar ți s-a părut. Aici poate fi căutată atenția pe care ți-o solicită un episod la început fără semnificație și pe care vine apoi presiunea celei mai aprige și mai neliniștitoare nesiguranțe, în mare parte materia primă a acestor povestiri care acaparează treptat, sub un văl de posibilități incerte numai la început, sâmburele unei întregi povestiri. Cu atenție, Rusan construiește în jurul destinelor care se aglomerează o lume unde hazardul, prezentat la început ca factor determinant, nu face decât să amestece cărțile unui joc reluat la infinit, după fiecare aparentă rază de lumină, pentru că o infinitate de lumi este închisă într-o infinitate de cutii, cum înțelegem când aflăm că citim un manuscris „găsit întâmplător într-o sticlă de votcă Stalicinaia, cumpărată de la un depozit ICVA din Piața Mărului, de către vânzătoarea Clara Mironiuc din Solca, județul Suceava, pentru a o umple cu zeamă de varză clientului I.S., care ni l-a pus nouă la dispoziție“.
Prezentate de-a valma, cum face viața în general, toate elementele care umplu paginile caietului de însemnări se grupează în jurul mesajului lui Marin Buricea și al oricărui om normal („Oameni, eu v-am iubit!“), lăsând toate celelalte considerații să se dezvolte din propria lor substanță cum se și întâmplă: „a dat o puzderie de amănunte de ordin fizic tocmai pentru a putea să eludeze chestiunile delicate, știut fiind că adevărul maschează cel mai bine o minciună“. Dar problemele nu pot fi depășite dacă nu sunt rezolvate și cititorul atent descoperă cheia: „Există totuși câteva indicii de care nu se poate face abstracție“, iar ele arată pas cu pas toată arhitectura ascunsă a epicii sufletești: „Mesajul a fost probabil scris în timpul orelor de serviciu, unghiulația literelor fiind vag schimbată… ne demonstrează că textul a fost recitit… ultimele fraze sunt adăugate cu pixul (culoare roșu-bordeaux)… ceea ce demonstrează că textul a fost recitit de autor între timp“. Dacă s-au terminat toate informațiile certe („datele obiective“), „datoria găsitorului este să-și continue investigația. Dar cum?“ Și răspunsurile vin din spațiul înconjurător, ca în romanele lui Țepeneag: „Bazându-se, bineînțeles, pe informații colaterale, strict documentaristice, din epocă, mai puțin pe izvoare vorbite, subiective și necontrolabile“. El deci nu mai este un „notar al timpului său“, ci un critic „în sensul de critic literar“, deci un critic „care interpretează realitatea așa cum criticul literar interpretează opera în ches tiune“, ceea ce face ca metoda recomandată să fie și mai „ase mănătoare cu aceea a istoricului literar“. Și autorul intră direct în scenă, suspendând spațiul dintre realitate și literatură: „Oare nu intenționat nu lasă acesta timpul să treacă până posibilii martori nici nu mai există, oferindu-și astfel dezle ga rea realității ca ecuație frag mențială (A fost Arghezi copil natural? S-a născut în Gorj sau în București?“, întrebări a căror rezolvare antumă ar fi fost, evident, mai simplă, mai la îndemână și „Din viața celui investigat rămân mai mult niște legende, pe care istoria se străduiește apoi să le explice, aducându-le din condei“. Și autorul (sau povestitorul) nu exclude „să se fi întâmplat ceva deosebit chiar în fatidica după-masă de 13 iunie“ dar nici alte ipoteze care unesc „muzeul și policlinica“, pentru că „din moment ce plutim în vag, de ce să nu luăm în seamă tocmai mesajul, docu mentul originar care le leagă într-un tot și în care poate fi, dacă vrem, detectat totul?“. Și într-adevăr, toate elementele factuale pot fi legate între ele în diferite feluri devreme ce toate posibilitățile se concen trează în mâna sau în pixul autorului, iar unicul punct de pornire în rezolvarea misterului este mesajul pomenit?
Al doilea volum cuprins în reeditarea Editurii Span dugino este Cauze pro vizorii apărut în 1983, în care lanțul întâmplărilor de un firesc imposibil se continuă prin schițe al căror interes – în general un umor al absurdului revelat de simpla schimbare a perspectivei, căci nu toți privitorii îl înțeleg și deci nu-l apreciază cum trebuie – rezidă în acceptarea normalității fără nici o rezistență, ceea ce pare să-i mire pe unii dintre privitori: dar nici unii, nici ceilalți nu transformă mirarea lor în gest, și continuă activitățile lor la care asistăm și noi, pe lângă eroii întâmplării cu cetățeanul venit să-și facă actele ca să stea la cămin, succes probabil plătit cu o mulțime de adeverințe și alte hârtii după cum se vede: „Adeverința! Și-n plus vizele astea, notează: cotizația plătită la zi, situația la contabilitate, la ajutorul reciproc, la cantină, la clubul sportiv, dacă ai (sau n-ai) unelte de pompieri, cărți de la bibliotecă, echipament de protecție, instructajul de protecție a muncii (dacă a fost făcut, dacă nu, îl faci acum…“, avalanșă pe care solicitantul încearcă zadarnic să o stăvilească cu argumente de bun-simț: „Dar eu plec, nu vin – acum vă interesați de mine?“, respinse și ele, în numele autorității: „Ascultă, tu mă înveți? N-am timp de pierdut, altul la rând. Să poftească!“