O carte foarte frumoasă, ca obiect editorial, este Când plouă mă numesc altfel de Ioan T. Morar, publicată de Baroque Books & Arts în condiții grafice excepționale. Ilustrațiile lui Octavian Mardale, imprimate pe o hârtie specială, sunt un subiect în sine, într-atât viziunea artistului și capacitățile lui de expresie plastic-simbolică oferă privitorului o experiență estetică. Spre deosebire de alte volume, unde poetul și graficianul evoluau fiecare „în legea lui“, alăturarea lor fiind mai degrabă artificială, aici ilustrațiile par o extensie a poemelor, un mod de exprimare diferit pentru elementul poetic și pentru tonalitatea lirică. Pe de altă parte (și cu asta intru în analiza poeziei lui Morar), versurile se pretează unui asemenea transfer sau, cu imaginea autorului, „transplant“, fiindcă în tot cuprinsul volumului ele sunt construite în jurul unor simboluri iradiante. Astfel, inima și sângele, linia din palmă a destinului și pământul în care vom ajunge, leul, ultimul leu doborât cu ultima săgeată și cenușa în care ne vom preface, transplantul despre care am amintit deja și lumea celor vechi, reproiectată sumar și esențial: toate acestea sunt imagini recurente sub care poetul adună și însumează semnificații. O face, cum observă și Mircea Mihăieș într-un pătrunzător comentariu, „în formule de-o totală transparență“, evitând obscuritatea modernistă, dar și prozaismul postmodernist ilustrat de atâția poeți ai generației sale. „Optzecismul“ face, în dreptul lui Ioan T. Morar (inițiala a fost restabilită recent), o buclă a unui lirism cvasi-transparent și alegoric și a unui limbaj poetic înalt, în texte uneori calofile (ca în Inima e afară, Litere pe apă, Apă și flacără) și mereu scrise hiperatent, foarte îngrijit, cu o anume pedanterie de old school. Inclusiv aspectele biografice, puse de alți „optzeciști“ în centrul și pe întreaga circumferință a poeziei lor, sunt aici mult atenuate. Iar când autorul nu poate evita descrierea lor, el le introduce în scenarii mai ample, cu altă miză decât cea pur biografistă. Persoana I fiind utilizată în majoritatea poemelor din carte, folosirea ei va fi una alternativă: între un „eu“ care caută să se pună între paranteze și să se exprime indirect, alegoric, parabolic, și un „noi“ unde poetul respiră mai bine, ca într-un cadru de experiență generală. Autorul se efasează, se retrage din propriul text, spre deosebire de cei care își semnalează prezența în actul poetizării și „domină“ scena. Discreția caracterizează personajul liric – totuși – individualizat și este una dintre mărcile poeziei autorului. Discret este și personajul feminin din În fine, căruia i se face o adresare directă și o descriere sugestivă, pentru ca abia ultimul vers să-i devoaleze identitatea, schimbând dintr-odată semnificația poemului. Cu acea compoziție elaborată și îngrijită, Ioan T. Morar plasează la sfârșit cheia textului: „Dar tu, care n-ai fost niciodată/ Regina vreunui bal/ Și te-ai plimbat/ doar pe străzi/ cu nume de oameni// tu, mai discretă/ decât/ toate amantele discrete// tu, care te-ai născut/ fără frică/ în întunericul/ aceleiași odăi/ în care mama/ m-a născut/ pe mine/ și mi-ai rămas încolăcită/ în spiralele ADN-ului// Tu/ nici tu/ nici tu nu știi/ dacă vei trăi/ mai mult decât mine,/ moartea mea“.
Poemele nu sunt de mare întindere – și aceasta e o altă diferență față de textele „optzeciste“, narativizate de multe ori, cu o structură discursivă la antipodul celei eliptic-moderniste. O pagină, o pagină și jumătate, într-o dispunere aerisită, cu versuri de multe ori scurte, îi sunt suficiente autorului pentru a-și constitui, în jurul unui simbol, o minimă desfășurare textuală. Uneori, textele sunt atât de reduse, încât e nevoie de o adevărată prestidigitație figurativă, simbolică și expresivă pentru ca realizarea lor artistică să fie obținută. Nici aceste skills nu-i lipsesc lui Ioan T. Morar, după cum se poate vedea în Analgezic: „Cele mai norocoase/ dintre dureri/ au devenit versuri“. Sau în Ex Libris: „Lumea/ nu mai arată/ la fel/ după ce/ am descris-o“. Sau în Noapte, unde tabloul sintetic nu mai este cel al scriiturii, ci al arhaității substanțiale, într-un scenariu frecvent reluat pe parcursul volumului: „Închidem templele/ pleacă zeii/ de acum/ lupta se dă/ între întunericul lor/ și întunericul nostru“.
Iată, în ultimul poem citat, o linie, așa zicând, din palma poeziei lui Ioan T. Morar pe care o bună parte din cartea de față o va urmări, încercând să-i recupereze și să-i clarifice semnificațiile. Într-un text frumos, dar cam riscat, de pe coperta 4, H.-R. Patapievici vede un fond „profund religios“ și o religiozitate „care pleacă din Noul Testament, dar e bântuită de o vocație a Vechiului Testament“. Referințele la Noul Testament sunt practic inexistente în Când plouă mă numesc altfel, iar cele la Vechiul Testament sunt mai degrabă generale, intrând în bagajul cultural al oricărui poet. (E greu de susținut că a scrie un poem pe scenariul arhicunoscut al Potopului te califică drept un poet „profund religios“.) În cartea de față e altceva, și anume o conștiință acută a continuității omului de azi cu omul vechi. Trecerea timpului istoric, acumularea de ani, secole și milenii par să nu aibă efect. Structura umană este identică, gândurile și sentimentele sunt aceleași, nimic fundamental nu s-a schimbat în ceea ce numim umanitate. Astfel că, în loc de axa legând pe verticală realitatea înconjurătoare și metafizicul (religios sau nu), poemele proiectează și reproiectează o permanentă „navetă“ între prezent și trecutul foarte vechi, ca pe o axă orizontală în care temporalitatea nu mai e liniară, ci răsucită într-o bandă a lui Möbius. Ziua de azi și cea din urmă cu milenii sunt pe o aceeași suprafață cu o singură față. În Un ziar plin de greșeli (epopee), măslinii „trec/ dintr-un veac în altul fără să știe“, iar protagonistului i se dă o identitate „trasă la sorți“ în „Antichitatea târzie“: „am aprins focul pe mal/ era seară și ca să-mi amintesc de tine/ mi-au dat o identitate trasă la sorți/ într-un târg de sclavi din Antichitatea târzie/ era seară, aveam o rană tânără/ și prețul era mic// (dacă s-a mai scris asta/ pot să șterg, să sting focul, să plec)// Vestea că ai plecat/ mi-au adus-o târziu/ purtată de un soldat mai obosit/ decât măslinii care trec/ dintr-un veac în altul fără să știe“. În Ultima comparație cu trestia, călătoria nu e un simbol pentru o experiență geografică, ci tot pentru una temporală: „Am călătorit o mie de ani/ între cetate și oraș/ între strămoșii mei și mine/ printr-un întuneric desăvârșit“. În Întunericul e trecutul luminii, „toate corăbiile/ vin din trecut“, iar experiențele sunt înfățișate ca repetabile, omul de azi retrăind ceea ce a fost deja trăit de cel vechi: „toate tristețile au mai fost/ ale cuiva/ și (asta a mai fost scris)/ ochii noștri au privit/ mai întâi/ prin ochii părinților noștri“. Exemple ale acestui corpus finit de experiență umană, prilej de meditație, ocazie ea însăși repetată de poetizare și liricizare, sunt peste tot în volumul lui Ioan T. Morar, în texte remarcabile, deopotrivă, prin profunzime reflexivă și pregnanță imagistică. În penultimul din sumar, Nu mai am cum, autorul își arată clasa, inserându-și numele în text, pentru a exprima poetic un raționament stoic: „Am murit tânăr/ când am fost tânăr// de aceea/ nu mai sunt/ decât cel de acum// tânărul Morar/ e îngropat în alte versuri/ din vremea când/ singurătatea/ îi ținea loc de patrie// Am murit tânăr/ pe când înserările/ erau mai dese/ și vinul prost/ era prietenul grației// Am murit tânăr/ nu mai am cum să mor“.
Minus o anumită scădere de tonus în a doua treime a cărții și acea calofilie care strică două-trei texte, volumul lui Ioan T. Morar este al unui poet original, printre cei mai buni din bogata generație 80.