Absolvent al Liceului „Dimitrie Barbu Știrbey“ (ulterior: „Nicolae Grigorescu“) din Câmpina (1944-1952), al Facultății de Litere a Universității din București, dar și al Facultății de Drept (1960-1964), Ion Bălu a fost profesor, vreme îndelungată, la catedra de limba și literatura română a liceului său. În învățământul superior a fost profesor la Facultatea de Litere și Științe de la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești, începând cu 1999.
Debutând în 1963, la „Contemporanul“, Ion Bălu se face cunoscut prin subiectul său de predilecție, G. Călinescu, publicând articole și cronici în cele mai multe reviste ale timpului. Și pe plan local a avut o susținută activitate, fiind cronicar al cotidianului „Flamura Prahovei“ (din 1966, până în 1973), semnând în acest interval cronici și istorii literare, uneori cu transparentul pseudonim Andi B. (trimitere la numele copilului). Subiectul principal: autorul Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, despre care sau la care trimit multe din cronicile sale, un adevărat subiect de o viață. Astfel, după G. Călinescu. Eseu despre etapele creației, teză de doctorat publicată în același an, 1970, cu o altă teză de doctorat, Contradicția lui Maiorescu de Nicolae Manolescu, la aceeași editură, Cartea Românească, Ion Bălu va oferi o exhaustivă Biobibliografie (1975), o Viață a lui G. Călinescu (1981), precum și Opera lui G. Călinescu (2001), respectiv Spectacolul personalității (2004). Celuilalt subiect predilect, Lucian Blaga, îi va dedica de asemenea o monografie (apărută în 1986), urmată de un cunoscut Blaga supravegheat de Securitate (1999, împreună cu Dorli Blaga).
Anul 1966 este și anul unei aventuri aparte, fiind cooptat, alături de „câmpineanul“ Nicolae Manolescu și de prozatorul Ștefan Bănulescu, în redactarea unei reviste literare a zonei, „Revista nouă“. Primul număr avea să fie pregătit pentru decembrie 1966, dar mâna lungă a partidului s-a împotrivit. Un posibil motiv: numărul „de probă“ se deschidea cu o evocare a lui Titu Maiorescu semnată de Manolescu (de fapt, un fragment din teza sa de doctorat), în oglindă cu o Scrisoare de salut a Regionalei de Partid, dovada unei evidente tensiuni între intențiile de autonomie estetică a redacției și ochiul atent al partidului.
În „publicația de literatură, artă, cultură“ imprimată în doar 10 exemplare, semnau versuri Nichita Stănescu și Marin Sorescu, era prezent Ioan Alexandru cu un jurnal de poet (căruia Ion Bălu îi va închina, târziu, în 2002, o minimonografie), precum și un Ion Barbu inedit – în prezentarea lui Dinu Pillat; la proză, se publica „Grădina“, capitol din Zahei Orbul de Vasile Voiculescu (romanul va apărea integral abia în 1970), iar Ion Bălu scrie despre tineri autori (Ana Barbu, Laurențiu Cerneț sau Constantin Mateescu). Și „voga“ pseudonimelor era notabilă în această revistă care era să apară: Andi B. realiza un medalion al avangardistului câmpinean Al. Tudor-Miu, iar G. Ladima (Nicolae Manolescu) semna o recenzie.
Într-un necrolog Bănulescu, Nicolae Manolescu a simțit nevoia să evoce momentul: „În 1966, ni se încredințase conducerea unei reviste culturale de la Ploiești. Deoarece locuiam la Câmpina, am fost socotit, probabil, prahovean, deși nu eram, cum era, în schimb, Ion Bălu, cel de-al treilea redactor al publicației cu pricina. Cel dintâi era, desigur, Bănulescu: atât în ordinea alegerii, cât și în aceea a atribuțiilor. Dar Bănulescu nu voia să fie, el, șeful. Prefera să împartă cu Ion Bălu și cu mine conducerea. Iar noi ne făceam că nu vedem trucul (…). Am lucrat toată toamna lui 1966 la primul număr din „Revista nouă“ (…). Revista nu a apărut. A murit cu numărul de probă încheiat și nemultiplicat. Echipa redacțională pe care o improvizasem din foști studenți de-ai mei și din scriitori foarte tineri, între care Mircea Iorgulescu, s-a risipit. Frumoasa clădire de pe marele bulevard ploieștean care ne fusese închiriată și-a găsit alte rosturi. Ion Bălu și-a văzut de treabă la liceul lui din Câmpina, eu la Facultatea de la București“ (Nicolae Manolescu, Amintiri cu Ștefan Bănulescu, în România literar\, 10-16 iunie 1998, p. 1).
Autor al unei serii de monografii semnificative (despre Cezar Petrescu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Ion Creangă sau Mircea Eliade – cu care a avut și o apreciabilă corespondență), Ion Bălu rămâne monograful lui G. Călinescu, căruia i-a consacrat o biografie „emoționantă“, „dincolo de calitățile critice și de istorie literară“, care descifrează existența criticului „până la ultima literă“ (Nicolae Manolescu). A fost și o importantă voce a perspectivei didactice asupra literaturii române, atât prin analizele sale pentru elevi din România literar\ de la începutul anilor 1990, cât și prin cursurile de la facultatea ploieșteană.
După intransigența de la facultatea postnouăzecistă, unde aștepta de la fiecare seminar lucrări cu comentarii de texte de literatură modernă la prima vedere, l-am revăzut, palid și consecvent, la alegerile de la Uniunea Scriitorilor din 2018, unde, deși slăbit de boală, a venit personal pentru a vota.
Dispariția lui Ion Bălu este o mare pierdere pentru literatura noastră.