Editura Polirom a publicat în 2019 o traducere în premieră în colecția de carte istorică Biblioteca Memoria. Un jurnal al medicului scoțian John Mason pune în lumină o misiune evanghelică a Bisericii Libere a Scoției, formațiune de cult temporară, schismatică, preocupată între altele de convertirea evreilor la creștinism. El însuși evreu convertit, Mason primește în 1846 o misiune în Moldova, la Iași, petrece aproximativ un an acolo, iar ca urmare a problemelor întâmpinate își continuă misiunea timp de alți doi ani la Constantinopol. Prin urmare, jurnalul celor trei ani petrecuți în două locuri diferite are pe de o parte o latură doctrinară constantă, prin citarea de către misionar a Sfintelor Scripturi, a obiectivului și a cazurilor de convertire realizate, iar pe de altă parte oferă informație istorică despre cele două capitale în care Mason își trăiește experiențele. Documentul e traversat astfel de o oarecare monotonie inerentă, cauzată de dedicarea exclusivă a autorului celor două cauze declarate, una de tratare a bolilor trupești și o alta, de salvare a sufletelor.
Aflăm din studiul introductiv semnat de Mihai Răzvan Ungureanu (căruia îi aparține și traducerea) că, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Principatele Române încercările de convertire a evreilor la creștinism inițiate de către bisericile romano- sau greco-catolică au fost slabe sau în retragere, iar convertirile la ortodoxie neconcludente, forțate fiind de varii interese și, prin urmare, inautentice. Dimpotrivă, cum observăm și prin cartea lui Mason, propaganda religioasă protestantă a fost mult mai activă, iar prin utilizarea actului medical ca mijloc de convertire, cultele protestante și evanghelice au sprijinit și civilizațional comunitățile în care au ajuns.
Cele două etape ale misiunii lui Mason au, sub acest raport, o amploare diferită: dacă în Moldova nu reușește nici măcar să obțină dreptul de liberă practică, fiind sabotat continuu de autoritățile locale, în capitala Imperiului Otoman se bucură de anii reformelor Tanzimatului și activează chiar într-un colegiu medical otoman înființat prin bunăvoința sultanului Abdul-Medjid. Astfel, reușitele și anvergura misiunii sale se pliază pe posibilitățile oferite de cele două medii, foarte diferite ca interese și ca potențial de dezvoltare: în Moldova, reușește să ofere îngrijire medicală susținută comunității de evrei din cartierul mizer Tătărași, fără însă a putea aduce îmbunătățiri pe termen lung condiției lor, în timp ce la Constantinopol își desfășoară meseria într-un context instituțional favorabil, de deschidere a Imperiului către modernizare, situație care îi și permite o mai mare relaxare și o mai variată culegere de date. Interesul de a câștiga cât mai mulți evrei pentru biserica lui Hristos pune în umbră multe alte aspecte legate de cele două societăți, dar monotonia unor astfel de misiuni se explică atât prin interesul concentrat religios al misionarului, cât și prin dedicarea sa profesională ca medic, supus unui etos al muncii de-a dreptul impresionant: Mason consultă și tratează circa o sută de pacienți pe zi în perioada șederii la Iași, iar viața sa privată ne-ar rămâne practic cu totul necunoscută dacă nu i s-ar întâmpla nenorocirea să își îngroape un copil în Moldova și soția însăși la Constantinopol.
Publicarea notațiilor lui în urma misiunii medicale a avut loc în limba engleză, în anul 1860, deși experiențele sunt anterioare izbucnirii Războiului Crimeii, iar Mihai Răzvan Ungureanu punctează la început că, astfel, din cauza publicării întârziate nu au putut fi valorificate informații eventual folositoare. Trebuie recunoscut în acest sens și că, oricât de adânciți în muncă sau Scripturi erau misionarii, nici măcar ei nu ratau să noteze despre aspectele economice ale țării vizitate și adesea (cum se vede și în mărturiile altor călători străini prin țările române) potențialul de exploatare economică al locurilor. Încă de la sosire, Mason se declară uimit de „o țară atât de mănoasă ca Moldova“ și constată că mărturiile înflorite ale altor călători despre aceste locuri au fost răuvoitoare. Găsește încă de la intrarea în țară pe la Galați o „mâncare acceptabilă“, „amabilitate“ la nivelul oamenilor obișnuiți, iar în Iași magazine străine „cu bunuri la fel de ieftine ca la Londra“.
Cercetând starea evreilor din Moldova, îi află într-o stare de mare sărăcie și ignoranță, urmând cel mai adesea superstiții și ritualuri talmudice, dar needucați în litera Scripturilor evreiești. Toate cazurile pe care le va reține și discuta aparțin, invariabil, unor evrei care, prin excepție de la starea generală, îi permit să intre în discuții teologice premergătoare cel mai adesea convertirii sau măcar deschiderii către cultul evanghelic. Iconoclastă ca și iudaismul, biserica evanghelică nu le trezește evreilor, observă el, teama și repulsia provocate de cultul „Bisericii Grecești”, majoritar în Moldova. Unele cazuri întâlnite sunt dificile, cum este cel al tânărului Haiam, care întâmpină mult timp o violență extremă din partea familiei în încercarea de convertire. Așa cum reiese din relatările lui John Mason, cauza nu este teologică, ci mai degrabă socială, comunitară: refuzul familiei este direct proporțional cu trăirea după cutume străvechi în absența cărora membrii ei – pentru că n-au putut împiedica apostazia lui Haiam – și-ar pierde respectul celorlalți. În toate cazurile însă, așa cum se poate deduce din discuțiile avute cu foștii coreligionari, medicul mizează pe studiul complementar al unor versete din Tanah și din Noul Testament prin care promisiunea venirii lui Mesia se arată ca împlinită prin misiunea pământească și Învierea lui Isus Hristos. De altfel, astea sunt și argumentele intelectuale care îi conving pe evrei, nu de puține ori pe fondul unor nemulțumiri proprii în raport cu fondul, resimțit ca epuizat, al propriei lor religii.
De altfel, logica trimiterii unui medic în zone cu necreștini este una des întâlnită și foarte veche: cum Hristos a convins masele prin vindecări, El este întâiul medic și tămăduirea trupului atrage adesea și câștigarea convingerilor celui „înviat“ din boală. John Mason are studii de chirurgie, dar folosește și tratamente tradiționale (lipitori, frecții) împreună cu medicația specifică epocii pentru boli obișnuite. Insistă asupra importanței igienei, pe care nu o vede deloc respectată de către pacienții săi, și uneori operează cu succes și cazuri care par complicate. Chiar dacă nu obține convertiri în masă, el continuă să ajute sincer comunitatea evreiască, găsind multă plăcere în munca lui. Obține de aceea o mare încredere din partea lor și reușește să construiască punți între ei și lumea creștină pe care, până la venirea lui, majoritatea o respinseseră vehement.
Fără a mai insista pe sagaua boicotului suportat în Moldova de medicul scoțian, este de observat cum în Constantinopol misiunea sa este mult mai relaxată. Descrie în detaliu organizarea Colegiului de Medicină, dotările lui, programa de studiu, selecția nediscriminatorie a elevilor de prin toate părțile Imperiului și pregătirea lor vreme de aproximativ doisprezece ani în tainele medicinei moderne, cu exigență științifică și eforturi neprecupețite. Redă un tablou coerent al modului în care, decăzut prin corupție și clientelism, Imperiul Otoman caută să adopte modele occidentale pentru a recupera întârzierile acumulate. Arhitectura europeană mai nouă, pe alocuri și vestimentația, efectele obținute prin reprimarea violentă a revoltei ienicerilor și destructurarea acestui corp turbulent de elită luptătoare sunt privite favorabil de către medicul scoțian, ca dovezi că „firea [turcilor, n.n.] le poate fi îmblânzită și că intoleranța religioasă, mai temperată în Turcia decât în multe țări europene, începe să dispară, lăsând loc sentimentelor de egalitate“.
Totuși, ca o ironie, contrar calităților pe care le vede in statu nascendi la otomani, propria-i viziune asupra religiei mahomedane este lipsită de orice considerație și scrisă pe alocuri chiar cu o brutalitate stilistică întru totul contrară scrisorilor lingușitoare adresate sultanului: Mahomed este „fondatorul acestei imposturi larg răspândite“, a dorit inițial să fie doar un mediator între religiile iudaică și creștină, ceea ce nu a reușit – în parte și pentru că nu le-a înțeles – și, ca urmare a „mândriei sale înnăscute și a ipocriziei sale“, a construit o nouă religie. Semnalează în Coran unele „fabulații, contradicții și falsuri“, „povești necugetate și ireale“, „neadevăruri“, explicabile și prin faptul că Profetul a fost „într-o oarecare măsură influențat de spiritul întunericului“, așa cum i se poate ghici chiar portretul („un rege cu chip semeț și isteț în lucrurile ascunse“) anticipat în prorocirile profetului Daniel.
Rămâne totuși simptomatic faptul că, deși își mărturisește asemenea convingeri, nu riscă vitejii inutile și nu caută să convertească musulmani, politică interzisă – cu toate bunele relații – în Imperiul Otoman.