Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a recăsătorit în 1963 (împreună au avut un fiu) și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după sinuciderea acesteia, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Primul lui roman, Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020) s-a bucurat de mare succes. I-au urmat: Le grand vestiaire (1948), Les couleurs du jour (1952), Les racines du ciel (1956 – Premiul Goncourt), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir à Pérou (1962), Lady L. (1963), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-de là de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros-Câlin (1974), La vie devant soi (1975 – Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).
Educație europeană a fost scris în Anglia între două misiuni de bombardament ale pilotului Romain Gary. În iarna lui 1942, în timp ce bătălia de la Stalingrad a început, adolescentul Janek Twardowski a primit ordin de la tatăl său să se ascundă în pădure, pentru a nu avea aceeași soartă cu cei doi frați mai mari uciși în luptă. Recuperat de un grup pestriț de partizani, el devine ofițer de legătură, străbătând astfel orașele ai căror locuitori încearcă să supraviețuiască. Janek are astfel ocazia să descopere o Polonie (și o umanitate) împărțită între trădare și eroism, între iubire și ură, între viață și moarte.
Educație europeană va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu, versiunea în limba română purtând semnătura lui Daniel Nicolescu.
După Stalingrad, vreme de câteva săptămâni, au dus-o într-un soi de beție fericită, foamea li se părea mai puțin răscolitoare, frigul mai puțin tăios. Spre sfârșitul lui februarie, însă, proviziile li s-au isprăvit. Janek a trebuit să-și împartă ultimii cartofi și, curând, s-au văzut siliți să scurme prin zăpadă, în căutarea câte unei castane, unei ghinde sau a vreunui con de brad. Cei trei frați Zborowski își petreceau nopțile dând târcoale prin sate, cerșeau, implorau, amenințau: de fiecare dată se întorceau cu mâinile goale și, în mai multe rânduri, țăranii, ei înșiși lihniți, i-au ciomăgit. Câțiva dintre cei izolați se predau nemților, cei mai deznădăjduiți ieșeau din pădure și atacau patrulele germane la drumul mare, ca să fie uciși… Curând însă, s-a răspândit zvonul că partizanul Nadejda fusese văzut în pădure: comandantul lor suprem venise, în persoană, să participe la lupta lor. Erau conviși că vestea e adevărată, fiindcă se potrivea cu profilul personajului. Avea obiceiul să se arate din senin acolo unde erau cele mai anevoioase condiții de luptă, și se amesteca mereu printre combatanți atunci când speranța și curajul păreau să-i părăsească.
– Machorka jură că l-a văzut pe calea ferată, chiar în locul unde s-a luptat Kublaj pentru ultima oară, i-a anunțat Hromada. Apoi l-a mai văzut în capela Sfântului Francisc, din Vierki, stând în picioare în fața altarului, acolo unde l-au împușcat pe părintele Burak. Și fiți atenți: purta uniformă de general polonez – da, ziua în amiaza mare!
Dobranski zâmbi:
– Nu știu dacă Machorka chiar l-a văzut, sau dacă minte ca de obicei. Ce știu e că acum se află printre noi. Asta cu siguranță e adevărat.
Janek o ținea pe Zosia în brațe. Ședeau lângă foc, sub o blană de oaie care-i aparținuse lui Tadek Chmura. L-a privit pe student cu un dram de ironie: începea să priceapă cine era conducătorul lor legendar. Iar acum știa și unde se ascunde.
– L-am văzut și eu, a anunțat el cu sânge rece.
Hromada a rămas cu gura căscată.
– Poftim? Unde? Unde l-ai văzut?
– Aici. L-am văzut aici. De altfel, îl văd chiar în clipa asta. Stă lângă tine.
Hromada își încruntă sprâncenele stufoase.
– Ești cam prea tinerel ca să-ți bați joc de vârstnici, mormăi el.
Dobranski, în schimb, a părut impresionat. L-a privit lung pe Janek, apoi s-a aplecat, i-a petrecut un braț pe după umeri și l-a scuturat cu tandrețe, fără să scoată o vorbă.
O sută de kile de cartofi, capturați ca prin minune, au ajutat micul grup de partizani să treacă iarna. În seara aceea, frații Zborowski au coborât în vizuină cu mâinile goale, ca de obicei.
– În Piaski, l-au ucis pe pan Romuald, au anunțat ei. A sosit în sat, azi dimineață, o coloană pusă pe represalii.
– Iar iese tărăboi! mormăi Krylenko.
– Se pare că Sopla i-a turnat pe vinovați. Nemții oferiseră o sută de kile de cartofi ca recompensă…
Dimineața, o vijelie măturase ținutul și, pe seară, zăpada de pe străzile din Piaski ajungea până la genunchi: șeniletele germane aveau aerul neputincios al unor bărzăuni grași căzuți pe spate, iar tancul căpitanului Stoltz, comandant al coloanei, s-a împotmolit în mijlocul pieței din fața primăriei și n-a mai vrut să înainteze. Stoltz a ieșit din tanc – așa cum îi stătea pe ochi, monoclul lui părea o bucată de gheață –, a blestemat și a luat-o pe jos spre tăbara lor. Mai târziu, a avut numeroase discuții cu oamenii mai de vază dn sat. Dar, în ciuda amenințărilor și a ocărilor care au punctat aceste discuții, chipurile sătenilor au rămas la fel de albe și de pustii ca acel no man’s land înzăpezit în care Herr Hauptmann Stoltz își lăsase tancul. Utilă s-a dovedit doar scurta discuție cu tâmplarul Sopla. La o primă ochire, Stoltz și-a făcut o părere pozitivă: fața lui Sopla nu era deloc golită de expresie precum cea a predecesorilor săi: avea o mutră ostenită, resemnată și lividă.
– Ce vreme câinoasă, declarase încă de la început Stoltz, cu un aer amenințător.
Numaidecât, Sopla a început să îndruge la scuze. Cu bărbia tremurândă, l-a încredințat pe Herr Hauptmann că, deși furtuna de zăpadă se nimerise să lovească odată cu sosirea coloanei germane în sat, întâmplarea cu pricina nu fusese planificată și, în orice caz, el, Sopla, nu avea nici o vină. El, Sopla, era prea îngrijat de copiii lui și de nevastă-sa, care nu mâncaseră nimic de patruzeci și opt de ore, ca să se apuce să-i pună stavile lui Herr Hauptmann. Stoltz a socotit această prefață plină de promisiuni, așa că s-a înfuriat la culme, a vorbit de obrăznicie, de sabotaj, de instigare și, până la urmă, fără să știe prea bine cum, bietul Sopla a promis că va aduce soarele la loc, că va interzice căderea zăpezii, ba chiar s-a oferit, într-un exces de zel, să oprească vântoasa și s-o predea lui Herr Hauptmann legată fedeleș. Bun strateg, Stoltz a valorificat acest succes inițial așa încât, o jumătate de ceas mai târziu, doi soldați nemți cărau acasă la Sopla un sac cu o sută de kile de cartofi. Spre ora opt, în timp ce zăpada se întărea pe străzi, a ieșit din noapte o patrulă germană. Soldații înaintau în pas de marș. Omătul le scârțâia sub tălpi, iar lui Sopla, care alerga în fruntea patrulei, lipit de ziduri, și care nici măcar n-avusese timp să guste din cartofii pe care tocmai îi plătea, i se părea că era un zgomot de fălci care mestecă. N-avea în cap decât un gând: să-și isprăvească treaba și să se întoarcă acasă să înfulece o mâncare fierbinte de cartofi. „Kubus n-o să-mi poarte pică, se gândea el, cu o convingere desăvârșită, născută din foame. E un prieten isteț și de ispravă. O să priceapă.“ Patrula se afla sub comanda brigadierului Klepke, din Hanovra. „E-o vreme să nu dai un câine afară, darămite să dezertezi“ se gândea militarul, cu o furie nelămurită, pricinuită, parțial, de un an de campanie fără permisie.
– Aici e, vesti deodată Sopla, cu voce gâtuită.
Klepke ridică torța: deasupra intrării era o pancartă: J. Piotruszkiewicz, Pączki, ciastka, woda sodowa. 1
– Prin urmare? întrebă Klepke. Ce-aștepți?
Chipul lui Sopla, tuciuriu și scobit de foame și teamă, ca un cartof diform, se schimonosi.
– Păi, să-l trezim așa… De pomană…
– Nu-i de pomană, observă judicios brigadierul, ci ca să-i găurim pielea cu un glonț.
Se apropie de ușă și ciocăni. Așteptară o clipă, după care o voce adormită strigă:
– Cine-i acolo?
– Un prieten! a răspuns, ca vai de el, Sopla. Deschide, Kubus!
Poarta s-a dat de perete. Soldații au intrat și Sopla a tropăit în urma lor. Piotruszkiewicz era în cămașă de noapte, trasă peste pantaloni, ale căror bretele atârnau pe jos. Avea o mutră copilărească și tristă. – Hapciu! strănută el.
Sopla a închis grabnic ușa și i-a explicat brigadierului:
– Are bojocii cam șubrezi. Când era copil, stătea mai tot timpul bolnav. Biata maică-sa s-a chinuit rău cu el ca să-l crească. Ar fi trebuit să locuiască la munte.
– Uneori, muntele face bine, a încuviințat Klepke.
Sopla s-a apropiat de prietenul său.
– Nu-mi porți pică, Kubus, nu-i așa?
– Nu. O sută de kile de cartofi sunt o scuză strașnică…
– De unde știi?
– Știe tot satul.
Sopla se prăbuși pe un taburet și începu să plângă.
– Hai, hai, fii tare! îl îmbărbătă cofetarul.
– Nu știam care sunt adevărații vinovați! se tângui Sopla. Nu puteam să dau vina pe oricine, s-ar fi răzbunat pe mine, pe ai mei… Așa că am căutat pe cineva pe care să mă pot bizui, un prieten de nădejde…
– Îți rămân dator, zise Piotruszkiewicz. În schimb, poți să faci ceva pentru mine?
– Orice, spuse Sopla, de-a dreptul.
– Din cartofii ăia… ai putea să-i trimiți neveste-mii câteva kile?
– O să-i aduc personal mâine dimineață! a promis Sopla.
Brigadierul Klepke a dat niște ordine. Cei doi prieteni s-au îmbrățișat.
– Mulțumesc pentru cartofi! a spus Piotruszkiewicz.
Sopla a deschis gura, dar n-a putut articula.
– Haida-de, îl încurajă cofetarul. Fii bărbat, Sopla!
Se duse să ia dintr-un scrin o sticlă și niște pahare.
– Ia o dușcă!
Sopla a băut.
– Luați și voi câte un păhărel, îi îmbie Piotruszkiewicz pe soldați.
– Ești un om de treabă! îi mulțumi Klepke.
Ridică paharul.
– În sănătatea dumitale!
– Și a dumitale!
Ciocniră.
– Ei bine, zise Klepke. Dacă-mi îngăduiți…
– Cu siguranță, se înclină Piotruszkiewicz. Măcar n-o să-mi mai fie foame!
Sopla, scheletic și împleticit și-a astupat urechile. Piotruszkiewicz a primit salva chiar în piept. A făcut o piruetă, a căzut și a rămas țeapăn. Soldații au ieșit în grabă, cu brigadierul după ei; acesta luase și sticla. Sopla i-a urmat. Simțea că s-ar fi cuvenit să rămână, ca s-o îmbărbăteze pe văduva prietenului său, dar a preferat să se întoarcă a doua zi, când avea să aducă și cartofii. „Biata femeie, ce fericită va fi!“ s-a gândit el. Li s-a alăturat în stradă, Sopla mergea sprinten, grăbit să termine, visând la mâncarea care-l aștepta acasă: miezul moale, alb, aromat… Îmbătat de imagine, n-a mai șovăit și, când torța brigadierului a luminat pancarta: „Croitor Z. Magdalinski. Croiala clasă întâi. Călcăm haine la minut. Prețuri mici“ a bătut în ușă cu un pumn hotărât. N-a răspuns nimeni. A mai bătut o dată. Brigadierul Klepke privea pancarta cu un aer gânditor, întrebându-se parcă dacă avea sau nu să-și calce pantalonii la un preț mic. Nu știa însă limba polonă. Scoși din minți de frig, soldații au început să spargă ușa cu patul puștii. Imediat, o voce de femeie, din apropiere – fără îndoială femeia stătea tupilată de ceva vreme îndărătul ușii – a strigat:
– Da?
– Respectele mele, pani Marta, zise Sopla. Am venit la soțul dumitale.
– Soțul meu nu-i aici.
– Gata cu pălăvrăgeala! zbieră Klepke, în nemțește. Deschide ușa!
Ușa s-a deschis. S-a lăsat o tăcere adâncă, timp în care soldații făceau ochii mari și se ridicau pe vârfuri ca să vadă mai bine. Femeia purta un halat de bumbac și, pe sub el, era complet despuiată.
Nu dădea semne că i-ar fi frig: dimpotrivă, bărbații au simțit cum pe fețele lor înghețate înaintează căldura răspândită de ea. Ceea ce nu se vedea din trupul ei era lesne de ghicit, iar ceea ce se vedea n-avea cum să te îndemne să închizi ochii. Pani Marta era înaltă, brunetă, cu niște ochi mari și verzi de pisică, cu o gură strivită parcă de sărutări, jilavă toată.
– Mein Gott! spuse cu voce stinsă, dar deslușită, cel mai tânăr dintre soldații germani.
– Mută-ți privirea! i-a poruncit cu asprime cel mai în vârstă, care-i știa pe părinții lui și le promisese să aibă cât de cât grijă de odrasla lor.
– Liniște! a ordonat dintr-o dată brigadierul, cu o voce surprinzător de pițigăiată.
Tuși.
– Liniște! continuă el. Unde e soțul dumitale?
– Nu-i aici.
Femeia se întoarse către Sopla.
– Iuda! îi șopti.
Sopla vru să-i răspundă, dar, în aceeași clipă, se auzi un scârțâit în fundul prăvăliei.
– Ce-i acolo? întrebă Klepke.
– De unde să știu? spuse femeia. O fi pisica.
Se așeză în pragul ușii. Klepka o împinse în lături. Ea s-a împotrivit și, din pricina strădaniei, și-a dezgolit un sân cu sfârcul roz și întărit, pe care nu s-a mai ostenit să-l ascundă. Cel mai tânăr dintre soldați și sfârcul s-au privit: cel dintâi și-a plecat ochii soldatul.
– Ach! oftă el.
– Nu te mai uita, amărâtule! i-a poruncit vârstnicul. Acoperă-te, vrăjitoareo!
– Nu sunt ca nevastă-ta, șuieră pani Marta, nu mă sfiesc să arăt ce-am de arătat!
– Înaintați! ordonă Klepke.
Au împins-o și au năvălit în partea din spate a prăvăliei. Locul era ocupat aproape în întregime de un pat, mare și în neorânduială, cu cearșafurile înfășurate în jurul pernelor, cu păturile vraiște și plăpumile răsturnate pe jos. Încăperea era pustie.
– Dacă vă spun că era pisica! strigă pani Marta.
Într-adevăr, se auzi un mieunat foarte slab.
– Pis, pis, pis! făcu cel mai tânăr dintre soldați, căruia îi plăceau animalele. Probabil că e sub pat…
Se aplecă și își trecu o mână pe sub somieră. Fața i-a fost deodată cuprinsă de uimire.
– Ach! exclamă el încet.
Brigadierul Klepke se uită repede dedesubt.
– Ieși de-acolo!
De sub pat a ieșit încet, împotrivindu-se, un bărbat. Era rotofei și în vârstă. Nu arăta prea bine. I se încrețise pielea de frică.
– Pisicuța, nu? scrâșni Klepke.
– Știu de minune să fac ca pisica! zise bărbatul jignit,
Klepke dădu niște ordine. Soldații puseră mâna pe puști.
– O clipă! strigă deodată Sopla. Bărbatul ăsta nu e croitorul Magdalinski!
– Mein Gott! rosti cel mai tânăr dintre soldați, privindu-l respectuos pe străin.
Se lăsă tăcerea.
– Și-atunci cine e? întrebă Klepke.
– Habar n-am. Nici măcar nu e de-aici din sat. Nu l-am mai văzut până acum.
Bărbatul se învelise cu o pătură. Se adresă brigadierului. Vorbea foarte bine germana.
– Mă numesc Schmiedt. Am origini nemțești. Lucrez pentru autoritatea militară de-aici…
– De-aici? urlă cel mai tânăr soldat, îngozit.
– Nu-l asculta! îi porunci cel bătrân. Astupă-ți urechile!
– Vreau să spun de la Wilno. Am un contract de transport cu armata. Mă am bine cu șefii dumitale, domnule brigadier, și, dacă e să-ți dau sfat, acela ar fi să dispăreți. Bărbatul pe care-l căutați nu e aici.
– Unde e?
Schmiedt ridică din umeri.
– Eu de unde să știu? Pe mine mă interesează nevastă-sa, nu el. Probabil tândălește prin pădure, cu partizanii. E tâlhar.
Alt moment de tăcere. Apoi Sopla s-a pus pe urlat. De câteva clipe încoace, tremura de furie. Suferea pentru prietenul său Magdalinski. Prin urmare, croitorul se afla printre partizani, slujindu-și țara. Iar în acest timp, nevastă-sa îl înșela rușinos cu un om al dușmanului. Josnicia, mârșăvia acestui comportament îl sufocau pe Sopla.
– Cățea nesătulă! a zbierat el. Muiere fără…
Dar pani Marta l-a întrerupt.
– Nu mă rușinez! șuieră ea. Bărbatul ăsta îmi dă de mâncare! Adică mai mult decât face bărbatu-meu! Adică mai mult decât faci tu, Sopla. Dacă nevastă-ta ar avea cu douăzeci de ani mai puțin, ar apuca-o și ea pe aceeași cale!
Sopla se dădu înapoi, înspăimântat. Iar nemții, cu brigadierul Klepke în frunte, începură să rânjească, apoi să chicotească, apoi să se zguduie de râs. Pentru o clipă, pani Marta i-a privit cu dispreț. Apoi a fost cuprinsă de furie.
– De cine râdeți? a urlat ea. De voi înșivă? Sunteți căsătoriți cu toții, nu? Și v-ați lăsat nevestele sau logodnicele în Germania, așa-i? Ei bine, și ele fac același lucru ca mine! Da, mielușeilor! Unele dintre ele pentru că se plictisesc, altele pentru că le place sau pentru că le-aduce un bănuț în plus!
Cel dintâi se stinse râsul brigadierului Klepke. Lăsase la Hanovra o nevastă tânără, tânără-tinerică. Imediat după ce s-au despărțit, a primit destule scrisori. Acum, însă, se răriseră. Dar ce se schimbase cel mai mult era tonul. Femeia nu mai cerea întoarcerea lui mein Süsser, ca la începuturi. Nu se mai plângea de singurătate. Asta îl izbise puternic pe brigadierul Klepke și-i strecurase în suflet șarpele îndoielii. De obicei, evita să se gândească, dar acum, femeia asta… Ceilalți bărbați însurați ai detașamentului se lăsau purtați de gânduri asemănătoare. Îl priveau pe Schmiedt cu vrăjmășie. Și simțeau un fel de simpatie pentru croitorul Magdalinski. Era un dușman, desigur, un partizan, dar simțeau că între el și ei se stabilise un fel de legătură: solidaritatea bărbaților înșelați de soții, atunci când sunt plecați pe front.
– Prin urmare? întrebă pani Marta. Nu mai râdem?
Oamenii s-au privit între ei. N-au zis o vorbă, nu și-au pus nici o întrebare, dar toți, în aceeași clipă, au știut ce au de făcut. Înțelegerea lor a fost mută și instantanee. Până și învingătorul Klepke și jalnicul învins, Sopla, s-au privit și s-au înțeles, fără să deschidă gura.
– Ești sigur că bărbatul ăsta nu e croitorul Magdalinski?
– Nu prea știu ce să zic, spuse Sopla. Nu l-am mai văzut de mult pe Magdalinski. Poate că e el. Poate că nu. Habar n-am.
– Uită-te cum se cuvine.
– Mă uit, zise Sopla, privind atent pe de lături.
Schmiedt a părut îngrijorat.
– Ce-i comedia asta? Am acte în regulă. Le țin în haină. Pot să vi le arăt.
– Stai unde ești! i-a ordonat Klepke.
Se gândea la nevastă-sa. Cu un an în urmă, când s-au despărțit, ea plângea. Tocmai se căsătoriseră. Petrecuseră două săptămâni împreună. Își amintea de trupul său cald, de mângâierile ei fierbinți. Tot ceea ce, multă vreme, izbutise să-și alunge din minte, l-a copleșit acum cu puterea evidenței: soția lui nu era în stare să trăiască singură mai bine de un an. Își luase un amant. Avea un amant, care o dezmierda seară de seară, în vreme ce el, Klepke, își irosea viața, puterile, în zăpada asta blestemată… Avea un bărbat, un tip care stătuse la adăpost, desigur, unul din profitorii acestui război. Cui îi slujește războiul ăsta? Nu celor care pleacă; ăștia sunt răpuși sau, dacă se mai întorc, își găsesc căminele distruse. Nu, războiul slujește celor care rămân. Bărbaților ca Schmiedt, care-ți fură nevasta când ești departe de casă… Așa că a dat ordin:
– Pregătiți-vă!
Schmiedt a devenit livid.
– Actele mele sunt în regulă. Vă poftesc să vă uitați pe documentele mele, domnule brigadier. În felul ăsta, vă păziți de necazuri. Am prieteni sus-puși. Sunt membru al partidului. Vă adresați unui cetățean german, domnule brigadier. Să nu uitați…
– De ce să nu scăpăm lumea de un cetățean german? s-a gândit deodată Sopla.
A făcut un pas în față și a declarat:
– E Magdalinski! Acum l-am recunoscut!
În stradă, Klepke i-a dat o palmă amicală lui Sopla și i-a urat noapte bună. Părea foarte bine dispus.
– Membru al partidului? a bombănit el. Membru al partidului, auzi tu… Gute Nacht, Herr Sopla!
Și-a luat patrula după el. Sopla s-a întors acasă. O dată ajuns, i-a spus nevestei:
– Repede, mor de foame.
– E gata.
În aceeași clipă, cineva a bătut la ușă.
– Credeam că am isprăvit, spuse Sopla.
A deschis ușa. Cei trei frați Zborowski au intrat repede, urmați de Janek.
– Bună seara!
Buzele lui Sopla s-au mișcat, dar nu i-a ieșit nici un sunet din gură.
– Bună seara, a răspuns soția lui.
Strângea cu înfrigurare un capăt al șorțului. Janek îi privea mâinile. Erau obosite și roșii, crăpate de la spălatul rufelor. Erau mai bătrâne și mai ridate decât îi era chipul. Păreau că au o viața a lor, iar degetele strâmbe exprimau și mai multă suferință tainică decât fața și ochii.
– Nu mă tem, a spus Sopla. Am făcut prea multe rele…
Nevastă-sa s-a îndreptat spre dulap. L-a deschis și a început să scoată veșmintele de duminică ale soțului.
– Atât doar că aș vrea să mănânc înainte.
– Unde e sacul? a întrebat cel mai mare dintre Zborowski.
Janek privi mâinile. Văzu cum se strâng degetele, cum se agață într-un gest primitiv, de-o vârstă cu durerea.
– Nu puteți face așa ceva, a spus femeia. Am copii. Nu le puteți omorî tatăl și să mai luați și sacul.
– N-o să-l omorâm. Vrem doar sacul.
– Mai bine omorâți-l, omorâți-l!
– Stefa, o rugă Sopla, Stefa…
– Omorâți-l, urla ea, omorâți-l!…
Ajunseseră de-acum afară, mergeau prin zăpadă, cocoșați sub povara prețioasă și încă mai auzeau vocea care urla:
– Omorâți-l!
Și glasul rugător al lui Sopla:
– Stefa, Stefa…
Și, dintr-o dată, lui Janek i s-a părut că lumea nu era decât un sac imens, în care se înghesuia o mulțime amorfă de cartofi orbi și visători: omenirea.
[1 Gogoși, prăjituri, apă gazoasă (n. a.)]