Manuel Rico (Madrid, 1952) poet, prozator, critic literar. Licenţiat în Jurnalism, a colaborat cu prestigioase publicaţii precum: El Mundo, Cuadernos Hispanoaméricanos, Ínsula, Letra Internacional, Mercurio, Turia. Practică critica literară la suplimentul cultural al cotidianului El País, Babelia. Ca poet a publicat La densidad de los espejos, (Densitatea oglinzilor) volum câştigător al Premiului Juan Ramón Jiménez 1997, Donde nunca hubo ángeles (2003) (Unde nu au fost îngeri nicicând), Fugitiva ciudad (2012) (Fugitiv oraş) pentru care a primit P remiul internaţional Miguel Hernández. Dintre ultimele romane publicate de Manuel Rico, merită a fi consemnate Los días extraños (2015) (Zilele stranii); La mujer muerta (2000 y 2011) (Femeia moartă), Los días de Eisenhower (2002) (Zilele lui Eisenhower) şi Verano (2008) (Vară), Premiul Ramón Gómez de la Serna 2009. Ca eseist, Rico semnează Memoria, deseo y compasión (2001) (Memorie, dorinţă şi compasiune) despre poezia lui Vázquez Montalbán şi volumele de călătorie Por la sierra del agua (2007) (Prin munţii dătători de apă) y Letras viajeras (2016) (Litere călătoare). Conduce colecţia de poezie a Editurii Bartleby şi colaborează la ziarul digital Nueva Tribuna cu cronici culturale şi politice. Pentru romanul Un extraño viajero (Un călător ciudat) i s-a decernat Premiul Logroño (ediţia IX). Ultima sa carte este Escritor a la espera. Diarios de los 80 (2019) (Scriitor în aşteptare. Jurnale din anii 80). Recent i-a fost reeditat de Editura Huso, romanul publicat în 1992 de Mondadori, El lento adiós de los tranvías (2020) (Tihnitul rămas bun al tramvaielor). In ceea ce priveşte factura sa literară, Manuel Rico se consideră un „Lunetist“. Neîncadrându-se în curentele literare dominante, el apără o concepţie a literaturii bazată pe combinarea conştiinţei critice cu căutarea capacităţii revelatoare a limbajului. Memoria intimă şi colectivă, experienţa cotidianului şi pasiunea de a oglindi incertitudinile vremurilor pe care le trăieşte sunt axele pe care se edifică poetica lui Manuel Rico.
Cafeneaua Cocteau se găsea pe la începutul străzii Lopez de Hoyos, în apropierea intersecției cu Francisco Silvela și îndeplinea rolul de punct de confluență și loc de întâlnire, la ore mai mereu anapoda, al grupului tot mai restrâns de prieteni pe care Mario și Rosa îl mai păstrau. Era locul în care obișnuiau să-și epuizeze sâmbetele, în mijlocul clasei progresiste a momentului, compusă din studenți cam trecuți, poeți în așteptarea unui editor, sociologi aspiranți care îmbrățișaseră lupta clandestină cu gândul, poate, de a supraviețui mediocrității, o atitudine morală nu lipsită, ce-i drept, de estetica ei, un mijloc, ca oricare altul, de a se simți fiii vremurilor lor, eroii de neînlocuit, actorii principali ai unei obligatorii atitudini rebele. Cafeneaua era ținută de un cuplu bizar, la o vârstă deloc tânără, în pragul maturității, atunci când își arată ea primele semne de doborâre, de partea cealalată a hotarului celor 40 de ani. El eșuase în ceea ce considera că este adevărata lui chemare: regizor de film. Trăise din culisele istoriei celebrele zile ale filmului de la Salamanca, îi cunoștea pe marii regizori Bardem, Berlanga, Saura, Martín Patino, turnase un lungmetraj care, rulând prin cinematografe, nu suscitase nicio reacție și câteva scurtmetraje care nu trecuseră de proiecții pe la casele studențești ori pe la vreun cineclub din cele care răsăreau la periferia orașului. După spusele ei, ea se născuse pentru a fi muză, precum Juliette Greco, adăuga. Parisienne ca descendență și educație, îl cunoscuse pe ratatul regizor pe la sfârșitul anilor cincizeci, într-o vacanță undeva pe Costa Brava, soldată cu clasicul coup de foudre și dispoziția de a juca roluri principale ale unor fabuloase producții ale tânărului cineast, dispoziție care nu depășise, ziceau gurile rele, primele două repetiții, ori măiestria în mânuirea șoldurilor și a artei așternuturilor, altfel previzibilă de la eterna Franță, carnală și inabordabilă. Inclinațiile fiecăruia dintre ei ieșeau în evidență dacă te uitai la aranjamentul interior al localului: afișe ale unor filme celebre, programe de sală ale unor spectacole de la Moulin Rouge din anii douăzeci, fotografíi de pe malul Senei, din cartierul latin, o Juliette Greco pozând în fel și chip, și, cum era de așteptat, unele concesiuni făcute publicului nonconformist care frecventa localul: idolatrizatul Che Guevarra, imaginea decolorată a unui Antonio Machado rătăcit în apăsări și înnegurat, Paco Ibañez în concert la Paris în fața maselor, și un García Lorca prezidând unul din popasurile rurale ale trupei „La Barraca“. Ca omagiu adus artistului cu al cărui nume fusese botezat localul, câteva copii după stampe de Jean Cocteau desăvârșeau atmosfera.
Fragment din „El lento adiós de los tranvías”/ „Tihnitul rămas bun al tramvaielor” (Huso, Madrid, 2020 / Mondadori, 1992).
https://www.facebook.com/watch/?v=487930
mai, la torino
Ai ajuns la Torino cu mulți ai în urma zilelor
de plumb
iar orașul s-a înfățișat
în ipostaza sa pașnică cu grădini și tramvaie
și ființe ce se oglindesc în apa râului
într-un asfințit de nori și incertitudini.
Există un Torino cu parcuri și copii
care coboară către apă pe Via Cavour.
Se adăpau din vacarmul dăruit de stradă
când singurătatea se prefăcea
în singura ta comoară din orașul străin.
Tremurau, peste apele blânde ale râului Po
imagini curgătoare ale imposibilei vieți,
cea visată în zile îndepărtate de școală și promoroacă.
După-amiaza ți-a fost prielnică. Matlasată cu soare și
timp de prisos,
ți-a purtat pașii într-un parc. O femeie foarte tânără
te-a observat îndelung
cu un amestec de curiozitate și indiferență
în timp ce în scrânciob, un copil, al ei poate,
în orice caz, o schiță a viitorului, oscila cu teamă
între clădiri și umbre.
Torino, în amintire, îți aducea doar știri,
despre Fiat, ori Gramsci, despre adunări
muncitorești,
vise și abnegații dintr-o vreme de cristal și cioburi,
cu cărți ascunse în stranii debarale
din casa tatălui. Nici vorbă de tihnite după-amieze,
sau oameni la plimbare lângă râul îmblânzit
de care tu ai parte azi.
Iar la hotel, acum, când noaptea e adâncă,
a revenit lumea vechilor crăpături:
la televizor, ca o fereastră obtuză spre memoria
trecutului mai rău,
vorbește un documentar despre Falcone, judecătorul
evocat:
vremea metalului și a mocirlei îi pune văl după-amiezei
spunându-ne că lumea este fragilitate și amenințare.
Dintr-un volum inedit
Prezentare şi traducere de Cătălina Iliescu