Înainte de a fi deschis cartea lui Bernard Guenée, Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval (apărută la Flammarion în 1980 și tradusă la Polirom de Ovidiu Pecican în 2019), mi-au venit în minte trei exemple de reflecție medievală asupra istoriei. Primul este în cartea a IV-a din Despre Treime a lui Augustin, unde se spune despre istorie că obiectul ei este viitorul. Așadar, istoria are o orientare în numele căreia faptele trecutului pot fi mereu reinterpretate: este o reflecție asupra sensului ei. Al doilea este legat de Dialogurile lui Grigore cel Mare, unde evenimentele sunt certificate prin mărturia orală care acoperă cel mult câteva decenii derulate anterior redactării: poveștile despre sfinții italieni, deși le copiază destul de vizibil pe cele răsăritene și nord-africane, sunt supuse în mod evident unor practici proprii istoriei orale; este o reflecție implicită asupra metodei acestei discipline. Al treilea exemplu este Godescalc de Nepomuk, care simte nevoia, în Comentariul său la Cartea Sentințelor din 1367 să spună de ce este permis și necesar să practicăm istoria: pentru că trecerea timpului justifică, prin îndepărtarea sa continuă de momentul redactării Scripturii, o permanentă reinterpretare a literei acesteia din urmă, vizibilă în faptele acumulate istoric, este o reflecție asupra legitimității și necesității istoriei. Oare cele trei exemple, aflate la cele două „capete” a ceea ce numim prin convenție „ev mediu occidental” ar putea ilustra într-adevăr o unitate de statut a practicării istoriei ca disciplină în această perioadă?
Nu am regăsit aceste exemple în cartea lui Bernard Guenée. Dar m-au inundat alte câteva mii, care m-au purtat prin nenumărați autori, unii mai cunoscuți (de la Isidor din Sevilla, Paulus Diaconus, Eginhart la Vincent de Beauvais sau la Ioan din Salisbury, sau de la Hugo din Saint Victor la Dabrowski sau Johannes Trithemius), alții de care nu auzisem niciodată (istorici locali, autori de cronici inedite, scriitori care au rezumat, au compilat sau au creat opere istorice originale) sau cronici anonime (de la Cântarea lui Roland la Faptele maghiarilor sau Viața lui Carol). Celebrul istoric le adresează tuturor acestor opere, interogându-le minuțios și citându-le cu o vervă și o rapiditate amețitoare pentru cititorul care nu bănuiește armata de fișe de lectură care dospește în spatele cărții, o întrebare comună și simplă: ce este, pentru autorii lor, disciplina istoriei? Să fie ea memoria unui adevăr care trebuie acumulat și sincronizat conștiinței publice contemporane, să fie ea o „învățătoare a vieții” (după celebra sintagmă ciceroniană pe care o regăsim tradusă în carte, cu un umor subtil, drept „școala vieții”)? Care sunt metodele pe care acești istorici le adoptă? Ce cultură au și cum se pot ei informa? În ce grad „se simt” ei istorici? Pentru cine scriu și ce îi animă? Ce statut are disciplina lor? Câtă recunoaștere le oferă lor comunitatea și ce așteaptă de la ei? Își face oare loc, și când anume, istoria ca domeniu între celelalte ale studiului consacrat, adică artele, dreptul, medicina sau teologia? Și mai ales, ce alianță încearcă ea cu ele (poate, mai ales, cu ultima)? Și cum se nasc, în Occidentul medieval, arhivele și bibliotecile istorice? Un șir de întrebări a căror ordine echilibrează duiumul exemplelor acumulate în carte și care ne conduce pas cu pas spre concluzii ordonate categorial: locul, timpul, cantitatea, persoana, scopul, relația sau subiectul dau de fiecare dată configurația disciplinei istoriei. Astfel, vedem cum monahii devin erudiți pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu, cum curtenii se informează asupra genealogiilor și faptelor de arme pentru a-și manipula suveranii, dar și cum funcționarii urbani redau faptele trecute gândindu-le ca un scop în sine: dacă prima atitudine așteaptă doar mântuirea (deci creează o pioasă reverență în fața sensului teologic al istoriei, al cărei obiect rămâne universalul și care beneficiază mereu de legi ale evoluției timpului), dacă a doua atitudine așteaptă privilegii imediate (deci este cel mai adesea servilă ideologiei locale, iar obiectul ei este mereu particular și uimitor, crescând însă spre ideologia națională la finalul evului mediu), a treia, ne spune Bernard Guenée, nu așteaptă nimic (deci este de drept arhetipul erudiției istorice înțelese ca scop în sine). Este posibil ca această împărțire să fie un bun instrument pentru înțelegerea altor categorii ale constituirii medievale a disciplinei istoriei: sursele celor trei sunt foarte diferite, metodele lor diferă, acoperirea geografică și atenția față de documentul non-narativ variază; succesul și publicul lor este la rândul lor dictat de aceste scopuri, iar adesea limba însăși, scriitura și forma ei manuscrisă, acumularea bibliotecilor sunt indicii folosite de Bernard Guenée pentru a constitui o clasificare inteligibilă a fenomenului. Cele trei exemple ale mele (foarte umile acum, după admirația în fața edificiului) ar putea cumva să se topească în întreg discursul istoric al medievistului: atent la fundamentul teologic, dar conștient de o varietate a discursurilor istorice care lasă să se audă zarva unei vieți multicolore a orașului medieval, a mănăstirii, a jongleur-ului de Curte și, treptat, a savantului care memorează, redă și inventează treptat, când exercițiul i-o impune, însăși convenția cronologică a unui ev mediu latin.