Sursă de nefericire
În Vinerea Mare, din neputința de a sta acasă, fără
mândrie și fără milă – vine la biserică,
intră pe sub masa încărcată cu flori, cu crucea și cartea
sfântă ferecată cu șapte lacăte, de argint, trage
covorul după el cu genunchii, până
la urmă, neîndemânatic, răstoarnă masa din mijlocul
bisericii, ăsta e semn rău, orășenii
prezenți fac repede cruce, în tăcere, îngrijitoarea
bisericii îl scuipă, se închină, face
mătănii, „tu ești Cel Rău, recunoaște!”: recunosc, eu
sunt un rău neîncăpător. E
un neajuns al făpturii lui, „sunt un rău neîncăpător”.
Ajunge! Cască – spre a putea înghiți
binele. Părintele, așezat la strană, spune că n-a avut loc
nici o „mutație metafizică”, îi dă
binecuvântarea, e o binecuvântare numai pentru cei ce vor
puțin. Știu, „străduința spre vis mi-a mai rămas
doar” – până acum le-am dus pe toate la îndeplinire… El
e o sursă de nefericire.
Dacă s-ar îneca
Nu mai are ce să-și dovedească, mai mult
decât i s-a dat nu se poate – merge pe gheața lacului,
groasă la mal, dacă ar lua-o spre centru,
unde gheața se subțiază… Biată
inima lui! Dacă s-ar îneca? Ar fi altceva decât un fapt
divers, specific unui act de creație autentic? Ar
fi o reglare a naturii lui. Că toate
îi sunt în dezavantaj azi, fir-ar să fie: se uită în jur –
dacă o ia în direcția opusă, nimic nou, se
întoarce la vechea stare de abundență, înșelătoare. Nimic
nu iese din acumularea de cultură generală, apă
chioară, care iarna îngheață și în care vara înoată. Altceva
ar fi dacă s-ar simți îndestulat sufletește și
n-ar avea sentimentul că
trăiește degeaba. Că nu se mai bucură de nimic. Deci:
regret și lehamite, tot înec.
Dacă și-ar rezolva problemele, ar trece într-o formă
intermediară… E conștient de datoria pe care
o are, însă: de a lăsa ceva scris.
E înfrigurat.
O stare de tulburare
Nu te mira că da. Am dispărut din senin. Ai fost
supărat? Rămas singur. O
stare de mare tulburare, atât. Mă mai iubești? Cum să nu.
Îți dai seama cum m-am trezit? Te-ai înnoit
psihic. O ușă s-a închis atunci definitiv în urma ta. Mi s-au
descărcat parcă toți neuronii din creier,
buni sau răi. Cât a durat? O zi și o noapte, dacă mai dura,
mă internam. Ți-ai pierdut
capul. Nu-mi mai aminteam de nimic, nici de tine. A fost
un gol de producție. A trecut. Numai să nu
se repete. Îți țin pumnii. Puteai să devii, în timp optim,
hoț de găini. Este descurajant, deprimant…
De unde vii, străine? Am mers în spatele scenei, unde sunt o
mulțime de fantome. Mă rog, fenomene
de demult, până aici: vine
cu o seringă în mână, plină cu un halucinogen
extras din ciuperci.
O bestie
Își pierde, pe zi ce trece, din substanță, altfel
nu-și explică – nu-i mai arde de nimic, în fiecare oră
se prăbușește moral, abia spre seară își
mai revine, își distrage atenția, dar noaptea reușește să
se descarce de tot și e normal să o ia
dimineața de la capăt, să redescopere ce e mai supărător:
e o porcărie. Degeaba are impresia că
răspândește iraționalul în lume și o guvernează. E
convins că se află în toate câte
există, reunind începutul cu sfârșitul, și i se dă dreptate:
dacă moare el, dispare fiecare lucru – de aceea
tremură toate de frică, întru totul supuse, stau sub lovitura
lui. Numai că și lui îi e frică de el însuși și stă
retras, nu-l mai găsește nici dracul când îl
cauți, unde a ajuns? Acum s-a apucat să facă sub un mal
chirpici, vrea să-și ridice o casă de vacanță în
lumea lui? Nu-și explică de ce-i e atât de rău, a pierdut
din calități, are o vârstă, nu mai e crezut,
modelele de gândire logică nu-l mai ajută, nu mai știe ce
demersuri trebuie să facă pentru a trage
concluzii valabile și cum se
operează corectări, atunci când apar discrepanțe. „Înainte,
lașule, mișcă-te înainte!”, aude – și-și acoperă
urechile. Ce
se zvârcolește în el e o bestie.
Nu mă pot înfrâna
Doamne, m-am rugat la șapte biserici: limpezește-mă! Nu
mai știu ce să fac, de mâine începând,
cu mine: nu-mi mai folosesc la nimic. Îmi înăbuș avântul.
Iartă-mi rătăcirea. Cât voi mai avea în nări
mirosul de fân abia cosit, va fi bine. Păcat că nu pot să
înfloresc, asemenea buruienilor cosite, păcat
că mai țin umbră pământului – când de mai mare folos ar fi
să mă pierd în zare… Limpezește-mă,
Doamne! Că iubesc?
Nu mă pot înfrâna. Oare, ce a fost de trecut, a trecut? Ce
va fi de venit, va veni, doar că eu m-am
ascuns de mine și nu mă mai descopăr… „După aia, el a pus
mâna pe ea și ea a lăsat mâna lui pe ea. Cum
s-a întâmplat, cum nu”.
Și-a mai ratat o zi
„Ar trebui să-ți fie rușine!” Întorc amândoi capul. „Habar
nu ai de istoria României, vrei să pari
inteligent”. Cine-s ăștia? Ridică din umeri. Mai bem un
rând? „Unii cred că și ideile sunt
substanțe”. Adică, bem o idee? Alții cred că te poți vindeca
la cap dacă transformi boala într-o artă. Hai să fim
sobri. În definitiv, fiecare lucru tinde să
devină ceva, nu contează ce, sau dacă nu reușește. Ție
ți-a apărut vreodată în vis Dumnezeu?
Nu-mi amintesc. Vezi, de aceea nu ne place să ne întoarcem
acasă, în singurătate – nu ne regăsim. Eu aștept
din copilărie un sunet, o undă radio, nu știu exact ce, ceva
nemaipomenit, fundamental din cosmos,
care să mă schimbe radical, dar nu vine. Poate a venit și
a trecut și nu l-ai recunoscut,
sau nu te-a impresionat cum sperai tu. Așa
și-a mai ratat o zi: contemplând. N-a ieșit din casă
dar și-a închipuit că a ieșit, și nu singur.
Se bucură, totuși, că n-a mers prea departe, să-i fie frică,
să-i fie frig sau să se ferească de crocodil, oprit
pe un mal cald. Ce te holbezi?
Atâta înflăcărare
Abia întorși de la mănăstire: prea plini sau prea goi?
Privim, printre pânze de păianjeni, idilici,
cosașii: ce-ar trebui tu să le ceri?
Nu e în măsură să deosebească binele de rău. Auzi
ciocănitoarea cum bate. Îmi place
reverberația singurătății,
te rog, nu-mi mai aminti de moarte, e atâta liniște în jur
și pace. Ți se pare. Știu că mi se pare
dar de ce-mi strici cheful? E sâmbătă după-amiază, a rămas
vreun suflet neretras la el în cușcă?
Dând un răcnet puternic. Îmi ceri să mă întind în iarba
cosită. Dacă te-aș iubi, ai recunoaște? Că
e atâta liniște și pace pe aici – vino lângă mine, scoate
cheița, întoarce arcul la cosași, întoarce
păianjenii și ciocănitoarea…
Sub păducelul înflorit, plin de albine:
doi tâmpiți. Nu se mai satură, nu se mai pot opri. Facem
parte din peisaj – alungă-ți deznădejdea! E
un gând neterminat: stăm aliniați și dornici de luptă. E
atâta înflăcărare. Pune tu aici cruce.