Dispărut la cincizeci și opt de ani, când zodiile păreau să-i surâdă – ca lui Orfeu, pe care l-a asumat într-un splendid poem –, Cezar Baltag și-a trăit poezia așa cum și-a trăit viața: o viață pasionată, luminată de nevoia de înțelegere, de a se înțelege pe sine și, în acest fel, de a înțelege lumea în care trăia. Nu printr-o explozie de trăire existențială și de ardere permanentă, ci prin conectare la ritmurile universului, la mit, la folclor, la legendă și interpretare, până la etimologia care îi oferă adesea puncte de plecare pentru lanțuri de metafore mai puțin izbitoare în poezia lui htonică, cât în eseurile lui strălucitoare: eseurile luminează poezia lui și îl explică pe el însuși.
A gândi înseamnă a cântări și a judeca în limba latină, observă el, „clasicul pendere a avut un fiu demn, pensare și altul „scăpătat”, pesare, „și astfel penser și peser sunt strănepoții galici ai aceluiași pendere…, vârf de genealogii”. De această familie se leagă și oltenescul păs, „piatra care se pune pe putinile de brânză” și, observă el imediat, strămoșii noștri „cântăreau lumea cu păsul” iar „a păsa, adică a atârna greu” a dat pe a-i păsa, și „gândirea este pretutindeni cântărire și păs”. În cadrul acestor investigații, mitologia eminesciană l-a interesat ca încercare de a defini un paradis unificator (p.60-2), Olimpul care este în același timp și Hades, iar „dimensiunea lui mistică nu este nici întunericul, nici lumina, ci anularea lor: transparența”, materializată de o „dulce și umbroasă viorie” (Memento mori). Într-un fel, Baltag își caută cartea sau omul care să-i răspundă la întrebări și pentru o clipă acesta, prin Noica, pare să fie chiar Hegel care te îndeamnă, după eșecul de a cuceri prima certitudine, să o depășești, încercând-o pe următoarea și tot așa, în acest fel realizând „valoarea pozitivă a rătăcirii care, în loc să te depărteze… te apropie”. (p.112). Pentru a-și imagina adâncimea spiritului, alege autorul concluzia lui Noica, el „trebuie să-și pună în lucrare chiar spiritul”. (p.121).
Esențială pentru „viziunea românească a lumii”, spune Cezar Baltag, este ideea de destin, de soartă, pe care o întrupează textele matriciale ca Miorița și care nu consacră supunerea definitivă, resemnarea, ci transcenderea ei, a destinului adică, descoperind în destin „un sens de natură diferită, situat pe alt plan decât acela de cauzalitate și finalitate”. Într-o argumentație amplă, care ar trebui reprodusă toată, citându-l pe Eliade, Sergiu Al-George, Andrei Pleșu, el arată că omul surprinde în destinul său o formă pregnantă cu finalități care ne rămân misterioase, iar „surprinderea în cuvinte a unui asemenea conținut nu o poate realiza decât arta” (p.123: texul este din 1989). Ea surprinde „coerența plină de mister” și numai geniul poate exprima detașarea de omenesc dobândită cu prețul suferinței, care apare în folclor sau la Eminescu, în Melancolie, de pildă: „când gândesc la viața-mi îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură/ ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost”. Soarta omului este în mâna zeilor, conchide el, pentru că este de „esență sacră” și sacrul însuși are o natură ambivalentă, adesea negativă și neînțelegerea acestui fapt o face să pară – deci să fie pentru om – „absurdă”, și aici trimite la consultația prietenului său Sergiu Al-George care arăta că „unul din cuvintele sanscrite pentru suferință, durere, anartha, înseamnă în traducere literală absurditate, non-sens”. În acest spațiu, poetul formulează ideea că, dacă la grecii vechi ceea ce însoțește firesc destinul este rătăcirea, căutarea activă, la români, dimpotrivă, ei se regăsesc pe sine în cuvântul și în noțiunea indefinisabilă a dorului: prin dor „adică prin acea supremă tensiune în nemărginirea gândului a întregii ființe”, omul poate transcende lipsa de sens aparent a destinului și „poate aspira la lumea adevărată a sensului”. Și mai departe: „Categoria românească de dor își relevă întreaga forță și plenitudine filosofică abia în cadrul unei teorii a Destinului”. El împinge revelația până în spațiul concret al poeziei și definește esența gândirii eminesciene prin legarea tainei de expresie, punând în acord „prin verbul său încărcat de dor” lumina și limbajul și „face ca înseși silabele limbii române să lumineze, să devină structuri de lumină, dătătoare de sens lumii”.
Despre destin vorbește mai toată poezia lui Cezar Baltag și una dintre situațiile care contribuie la masa critică necesară revenirii spre acest miez dominator este întâlnirea cu miticul Orfeu și cu Euridice, pereche predestinată iubirii neîmplinite până la urmă, pentru că e vorba de nerăbdarea celui îndrăgostit: scăpat din Infern cu obligația de a nu-și privi iubita și ajuns pe buza prăpastiei din care s-au salvat, el caută înapoi să vadă dacă Euridice îl urmează și în acea clipă totul se prăbușește. De aceea spune el că Orfeu vrea să se sacrifice pentru a o salva, „să te hrănesc cu viața mea,/ tu ca prin vis să-mi mângâi fața/ și eu să nu te pot vedea” (Euridice, în vol. Euridice și umbra, din 1988). În absolut, sacrificiul lui simbolizează „perenitatea creației” (este „o premisă” a ei spune Baltag) așa cum sculptura lui Brâncuși, inclusiv „oul orfic” ale scaunelor din jurul Mesei tăcerii este o expresie a „eternității și permanenței în verticalitate, un gând vertical fără de care lumea nu este posibilă și care dă întotdeauna un sens adânc existenței”. (Brâncuși, în vol. Eseuri, p.112).
Explicit sau difuz, sentimentul de pătrundere într-un spațiu orfic este general pentru cititorul poeziei lui Cezar Baltag și poetul însuși îl justifică implicit printr-o confesiune de maturitate, din 1988, pe care o pune la începutul unui eseu care se intitulează Sfâșierea lui Orfeu: „Dacă mi s-ar propune să găsesc o emblemă a poeziei pe care aș dori să o scriu, alegerea mea s-ar opri de îndată la o paradigmă mitică: figura lui Orfeu”. Modestia formală a condiționalului (”dacă mi s-ar propune”) nu poate și nici nu vrea să disimuleze forța acestei opțiuni care desenează în linii apăsate care este programul, arta poetică a unui poet conștient de valoarea sa și hotărât să o asume: „Potrivit legendei, Orfeu este poetul care a reușit performanța unei adevărate unificări a realului numai prin intermediul artei: în sunetele lirei orfice, natură și idee, materie și spirit, zei și animale își regăseau armonia. Performanță temporară, probabil, de vreme ce Orfeu însuși a dobândit-o cu prețul propriei fragmentări, al unei sfâșieri tragice, dar această temporaritate are toate virtuțile eternității: capul poetului plutește multă vreme pe ape. Cules apoi din valuri, slujește omenirii drept oracol”. Nu despre altceva este vorba când poetul își confesa credința că „versurile mele nu fac abstracție de o firească menire a poeziei: transfigurarea concretului prin simbol”.
o parte importantă a credințelor sale este mărturisită direct într-un interviu publicat în februarie 1981 în ziarul „România liberă“, unde începe prin a-și declara apartenența la generația care a trăit „resurecția poeziei” românești prin racordarea la poezia „marilor înaintași interbelici”, adică Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia „nume intrate pentru o perioadă la un con de umbră din motive pe care, chiar dacă nu le putem justifica, le cunoaștem”. După ce își mărturisește stupefacția de a fi fost îndemnat cu alt prilej să se îndrepte spre subiectele dorite de ziarist, ca un fel de prevenire a încercărilor eventuale de acest gen, el ia taurul de coarne și declară: „consider definitorie pentru mine întâlnirea cu opera lui Mircea Eliade, operă fundamentală pentru evoluția gândirii etnologice și antropologice moderne, pentru înțelegerea omului în totalitatea lui. Ea ne descoperă un arc în timp de foarte mare întindere, care leagă prezentul de epocile cele mai îndepărtate, care stabilește o coerență și o continuitate în evoluția formelor culturale și a motivelor, o relație revelatoare între modul de gândire și spiritualitatea arhaică și aceea a omului modern”. Această „întâlnire” (realizată de altfel și concret, când a putut vizita Statele Unite în cadrul unui program de schimburi culturale) va duce de altfel la publicarea celor trei volume din Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Eliade, dintre care primul apare chiar în anul interviului citat, 1981; ele vor fi urmate și de alte traduceri pe care Cezar Baltag le va mai face până la sfârșitul său pretimpuriu. Tot în acest interviu, care ar trebui reluat într-o reeditare a volumului său de Eseuri, se spun câteva adevăruri pentru care se puteau da atunci sancțiuni usturătoare: „O literatură este mare nu prin, să zicem, epigramele sau encomioanele sale, ci prin romanele și poemele sale… eu cred că singurul mod prin care artistul își poate face datoria față de Timpul său și pentru Spațiul său de suflet care se numește țara este acela de a munci necontenit, dar nu oricum”, și el indică și baza pe care se sprijină acest refuz al encomioanelor vremii: „În toate producțiile spirituale ale unui popor există o îndelungată, milenară, pre-formare a motivelor. În ceea ce ne privește pe noi românii, aceasta ne arată că istoria culturii noastre este mult mai întinsă în timp, că avem o gândire filosofică mult mai îndelungată decât am putea să ne imaginăm și un întreg sistem elaborat, închegat, articulat de forme culturale, de moduri de înfățișare a lumii realului, acceptate și de gândirea omului modern”.
În fine, cred că nu numai poezia lui Cezar Baltag ar trebui să facă obiectul unor reeditări, poate în colecția de „opere fundamentale” (reeditări limitate s-au mai făcut, Ana Maria Tupan a dat un florilegiu chiar anul trecut), ci și eseurile sale, complementare poeziei și de o mare deschidere, dintre care multe au rămas în paginile revistelor, inclusiv ale „Vieții Românești” unde a fost redactor și redactor-șef după 1990.