O frumoasă ficțiune arabă din secolul al XI-lea expune moartea lui Aristotel într-un mod care ne poate răscoli conștiința istorică: filosoful, pe patul morții, face elogiul filosofiei, îndeamnă la practicarea ei, explică apropierea ei singulară de natura principiilor și expune puritatea metodelor sale în timp ce consumă un măr. Această Carte despre măr și moarte (tradusă, de altfel, și excelent comentată în limba română de Ioana Curuț, în urmă cu câțiva ani) este un simbol al unei problematici care merită întregul nostru interes: un text care a circulat deopotrivă în lumea arabă și latină medievală, reținut azi în corpus-ul scrierilor pseudoaristotelice. Ciudat este, însă, că aici Aristotel vorbește unor personaje platoniciene cunoscute (apare, de pildă, Simmias, iar în unele variante arabe ale tratatului Socrate apare în locul lui Aristotel) și explică rolul filosofiei ca mod de viață. Tratatul acesta a înflorit într-o lungă tradiție latină medievală și a influențat texte precum Despre viața filosofului al lui Boethius din Dacia (tradus în română de Mihai Maga în 2005) sau un întreg gen literar, încă foarte puțin explorat astăzi, al unor recommendationes philosophiae care deschideau și închideau anii universitari în centrul Europei secolului al XV-lea, elogiind lectura, studiul, gândirea liberă și mai ales calitățile morale ale profesorului și studentului.
Mi-am amintit (dar cu un scop anume) tratatul pseudoaristotelic când am citit cartea lui Constantin-Ionuț Mihai, Retorică și convertire în filosofia antică. Un studiu asupra literaturii protreptice, publicată la Editura Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în 2018. Dezvoltându-și teza de doctorat, autorul studiază aici literatura protreptică a antichității greco-romane: de la prezențele genului în dialogurile platoniciene timpurii la Protrepticul lui Aristotel (recuperat parțial în omonimul lui Iamblichos), discutând apoi contribuțiile lui Clement, Iamblichos, dar mai ales Hortensius al lui Cicero. Plecând de la clasificarea discursurilor din Retorica lui Aristotel și evaluând pasaje relevante ale literaturii greco-latine, autorul arată cu argumente clare că unitatea formală a acestui gen literar depinde de modul în care clasificarea conținuturilor și a tipologiilor de argumente care interferă în aceste texte sunt comune cu alte texte ale aceleiași perioade și produc o distribuție difuză a genului protreptic în alte opere. Provine de aici un sens restrâns al protrepticului (lucrare autonomă, dedicată îndemnului la practicarea unui domeniu, de obicei filosofie, care exaltă valoarea vieții spirituale și accentuează consonanța dintre modul de viață al celui ce o predică și conținutul predicat, dar și excelența tipului de viață recomandat), precum și un sens larg, unde elementele unui protreptic se regăsesc parțial, dar afectează opera literară în care ele se află cu natura universală a genului literar al protrepticului. Cred că între aceste două extreme se joacă miza cărții, întrucât textele lui Aristotel, Cicero, Clement, Iamblichos și altele puține cad în prima extremă, pe când fragmente extinse din dialogurile platoniciene, apoi fragmente din epistolarul lui Seneca, diatribele lui Epictet, Scrisoarea către Menoiceus a lui Epicur (și mai adaugă și Consolarea lui Boethius, aș spune că ar merita și Instituțiile lui Cassiodor) sunt piese contaminate de genul studiat și existente în cealaltă extremă a domeniului. Așa, cartea lui Constantin-Ionuț Mihai devine în mod categoric al treilea reper în limba română pentru acest gen literar: după traducerea comentată de Gabriel Liiceanu a Introducerii în filosofie a lui David Armeanul și după Protrepticul lui Aristotel tradus și comentat de Bogdan Mincă și Cătălin Partenie, cartea lui Constantin-Ionuț Mihai este acum instrumentul de exegeză al acestui gen de scriere filosofică.
Dar cartea are un fundament mental care mă trimite la cunoscuta teză a lui Pierre Hadot, potrivit căreia antichitatea a dezvoltat o înțelegere a filosofiei ca mod de viață, pierdută în lumea medievală și modernă și demnă de reamintit. Aceasta îmi amintește o polemică pe care, la vremea sa, teza lui Hadot a deschis-o: în 1991, Alain de Libera scrisese Penser au Moyen Âge ca să arate supraviețuirea filosofiei ca mod de viață în Universitatea medievală pariziană; în 1996, Juliusz Domański a făcut același lucru, în caldă și declarată colaborare tocmai cu Pierre Hadot, pentru Cracovia medievală. Faptul probează un mesaj simplu: cartea lui Constantin-Ionuț Mihai este o deschidere generoasă și profesionistă spre o moștenire la care nu doar antichizanții merită să fie atenți, ci ar trebui acum să le urmeze medieviștii. Nu știu și nu mă pricep să spun dacă modernitatea a pierdut sau nu filosofia ca mod de viață; dar închid această frumoasă carte cu sentimentul că o mulțime de manuscrise așteaptă să ne spună mult despre tradiția antică repovestită și transmisă, cu un măr alături, de un Aristotel deopotrivă grec, arab, latin.