Cred că, în general, femeia e mai inteligentă decât bărbatul. Femeile sunt materialiste, sunt adică experte, nativ, în plăcerile lumești. Bărbații nu ajung decât artificial și doar prin ricoșeu la rafinamentul lor estetic și hedonist. Tot ce pot obține e o grație secundă. De aceea, bărbatul e nepriceput la savurarea lumii materiale: de unul singur, mănâncă fără imaginație, expeditiv și monoton, când ar trebui, atunci când are bani, ca masa lui să fie un adevărat festin al simțurilor; se îmbracă cu veșnicele costume rectangulare, terne și bățoase. E aceeași obsesie geometrică care a dat naștere odioaselor grădini franțuzești: te plimbi într-un muzeu al naturii, nu într-o natură vie. Singurii care se pricep la cum ar trebui să stea o haină pe un bărbat sunt japonezii: kimono-ul cade pe corpul bărbatului, conferindu-i o splendidă demnitate. Occidentalii au cultivat secole de-a rândul stilul scorțos, sobrietatea letală. Bărbații se pricep rareori la flori și arome și au un simț cromatic catastrofal. Ca să nu mai vorbim de confortul ambiental. O încăpere decorată de un bărbat arată ca o cameră de tortură: habar n-are ce să facă cu spațiul și cu obiectele. În schimb, deși îi lipsește priceperea de-a trăi cu farmec, cere să fie premiat de toate femeile pentru formidabilul lui intelect. E un viciu de stil și, mai ales, de inteligență. Nu întâmplător ursita a lăsat pe seama femeilor selecția. Bărbații își închipuie că femeile ar trebui să-i aleagă pentru zeiasca lor detentă logică, pentru profunzimea lor metafizică, pentru cât de buni sunt ei la șah și pentru alte aiureli asemănătoare, toate sporovăială grandilocventă. Ca să nu mai vorbim de folosirea lexemelor următoare ca bâte egolatre: Ontologie cu O mare, Absolut cu A mare, Ființă cu F cosmic. Un bărbat fin nu s-ar lăsa niciodată antrenat în această ridicolă paradă cu majuscule. Și apoi, cât de inteligent e un om care se bate în piept cu inteligența lui? Nu pun aici în umbră metafizica, ci abuzul de elefantiazis lingvistic pe post de îndreptățire și milă de sine. Logolatria, ca orice formă de idolatrie, este o închinare la altarul amorului propriu.
Femeile aleg noutatea, curajul, inteligența vie. Ele aleg, de fapt, cu inima, adevăratul organ al cunoașterii, nicidecum creierul, care e un malaxor de abstracțiuni, de rațiocinări vane. Femeile percep pe loc dacă insul în cauză e plin de sine sau gol de sine, indiferent de performanța combinatorie cerebrală, care poate fi folosită în diverse feluri. Ca atare, în funcție de gust, femeile își aleg golani sau oameni maturi, filfizoni sau ticăloși, bețivi sau aventurieri, nicidecum filozofi sau matematicieni. Femeile au, de aceea, simțul a ceea ce are haz și a ceea ce e nesărat. A ceea ce e dincolo de suprafața închipuită a creierului. Femeile aleg în funcție de ce „gust“ are omul: dacă e sălciu sau acru sau zaharos.
Nu vreau să spun aici că bărbatul e inferior, fiindcă jocul de-a superioritatea e un joc de copii. Ceea ce spun e că femeia patronează universul material. Femeia excelează când vine vorba de jocul formelor, dar fiindcă viața și lumea sunt un joc, maya, ea e deficitară în simțul zădărniciei. Femeile se pricep mai ales la vizibil. Sfera invizibilului, a tăcerii și vacuității e, mai degrabă, tărâm al bărbaților. Vizibilul și invizibilul sunt, bineînțeles, spirit. Maniheismul spirit-materie, care bântuie cultura europeană, e doar o consecință a dominației infatuate a filozofiei lipsite de trăire și experiență. După vorba prof. Ilie Pârvu: „filozofia e construcția de modele abstracte din ce în ce mai complexe“. E, poate, una dintre cele mai mari prostii care s-au spus despre filozofie. Filozofia perenă nu poate face nicicând separația dintre numinos și gândire, dintre teorie și verificarea ei pe pielea ta. Am cunoscut pe cineva care studia asiduu morala kantiană, perorând despre imperativul categoric, dar în viața concretă era un bădăran. Citea Kant degeaba. Filozoful autentic e un om armonios, nicidecum o brută abstractă. Știe ce să facă cu el însuși și cu oamenii din jur. Inteligența adevărată produce o alchimie a teoriei în senzație, căci adevarul trebuie trăit, de fiecare în parte, în luminanța lăuntrică. Acest tip de inteligență nu poate face, prin urmare, separația dintre feminin și masculin. Acestea merg împreună, percepția unității lor dând naștere unui robust simț al vitalității spiritului.
Capacitatea de a savura realul ține, așadar, de inteligența adevărată, care e, în mare măsură, simț practic, intuiție de ansamblu, spontaneitate a trăirii, ocrotire a ființelor spre propria lor maturare și în mult mai mică măsură capacitatea de a construi rachete, mitraliere, bombe și alte drăcovenii hidoase de metal, forțând lucrurile din făgașul lor natural spre un fel de cacofonie a creațiunii. Bărbatul umblă, pompos, cu teorii despre univers și nu e în stare să-și facă un ceai fără să-l verse pe picioare. Se pricepe să proiecteze acceleratoare de particule, dar e nătâng în felul în care se poartă cu aproapele său. Va cuceri cosmosul și va duce silnicia și mizeria noastră la marginea lui, fără să știm cine suntem și de ce ne comportăm bezmetic în viața concretă. Energia universului însuși e, cred, de natură feminină, fiind un extaz al formelor, jocului și seducției. Bărbatul are o dexteritate superioară în construcția de modele abstracte, dar femeia e atotputernică în înțelegerea concretă. El se joacă de-a cunoașterea, ea cunoaște nemijlocit. Am întâlnit femei capabile să țină toată gospodaria pe umeri, cu inteligență și șarm, slujind cu inima ușoară și îmbinând capacitatea de a descâlci treburile practice cu empatia tipic feminină. N-am văzut, însă, niciodată un bărbat cu priceperea globală a femeii. O gospodărie plină de splendoare are sigur în centrul ei o energie feminină. De aceea, pentru omul de lume, pacea e de ordin feminin; o casă în care femeia este făcută fericită e un loc al bunăstării și voluptății senzoriale.
Pe de altă parte, puterea computațională nu e străină femeii. Ada Lovelace, de pildă, fiica lui ron, a inventat primul program de calculator. Dar capacitatea de a abstractiza, lipsită de vibrația inimii și de tensiune existențială e la fel de nătângă ca o inimă prinsă în chinga instinctelor joase. Inima adevărată e rațiune superioară, organum mysticum. Intelectul gol e simplă iactanță, infantilism de cord și e tot atât de imatur ca o inimă fără lumină, dată pe mâna lubricului.
Bărbații văd uneori femei frumoase care cad în brațele unor lepre fermecătoare și constată cât de proaste sunt femeile când ar fi putut să aleagă băieți de treabă. Adică inși complet lipsiți de haz, alături de care viața seamănă cu o oră de dirigenție, lipsită de surpriză și entuziasm, de miză, de arome și miresme, de umor, joc și histrionism. Orice-ai face, personajele negative au, uneori, mai mult haz! Băiatul bun (sau fata bună) e un pămpălău previzibil. In actu, nici nu e „bun“; are nevoie de un trickster autentic, care să-l scoată din torpoarea de Făt-Frumos anost și infantil. Într-o lume care e, fundamental, joc al minții cosmice, stilul este, dacă nu totul, atunci sigur esențial. Instinctul gătelii feminin e un reflex al broderiei metafizice.
Pentru misogin, această unitate nu mai e nici măcar presimțită. El e, inevitabil, un cinic, sexualmente. Una dintre pistele preferate ale egoului misoginului, prin care își demonstrează sieși că femeia e inferioară, e disprețul intelectual: fiindcă femeia e inaptă de „creier“, rezultă că nu e bună decât pentru satisfacția cărnii. Trăncăneala-alibi raționalistă nu e, însă, decât camuflajul unui instinct grosolan. Acesta e cazul misoginului dotat cu o minte rudimentară. O altă pistă este cea a aservirii somatice: fiindcă femeia are o conformație gracilă, rezultă că e inferioară. Acest tip e misoginul dotat cu o inimă rudimentară. Misoginismul (ca și misandria) e, finalmente, o ruptură în unitatea minte-inimă. Această ruptură, la rându-i, creează egoul, care echivalează existența cu un joc al subordonării: lumea nu mai e o vie ierarhie, coapartenență, ci o scară rigidă de inferiorități și superiorități. Demonologia egoului are ca obiect inflamația apetitului: luxuria. Un ego produs prin ruptură de inimă e un izvor nesecat de sofistică logică, iar unul produs prin ruptură de minte e o oază de impulsivitate pestriță. Ambele tipuri alimentează constant tânguirile impure, în jocul fără capăt al trufiei și auto-victimizării.
Societatea reală nu exclude anti-norma, cum ar fi femeile care joacă tenis sau box. E just să se ocupe cu asta, dar mă plictisesc de moarte! Tot așa cum un un balerin nu va avea niciodată grația unei balerine, căci, dacă e musculos, e un bufon umflat, iar dacă e zvelt, atunci e doar varianta inferioară a corpului feminin, tot astfel o femeie are ceva flasc când e vorba de competiție fizică. Un bărbat, oricât de chipeș, nu poate fi frumos. Frumusețea se împărtășește din zveltețea feminină. În schimb, femeia cu mușchi e ridicolă, arată ca un bărbat malnutrit. Femeia e gata să-și pervertească delicatețea de pisică serafică într-o masculinitate leșinată; efectul de candoare învăluitoare se pierde în aura unei durități isterice.
Nu e nimic mai respingător decât un bărbat lipsit de curaj și o femeie vulgară. Las complet în afara discuției psihologia și morala. Reacția mea e, în primă instanță, una de gust. Nu voi înțelege niciodată de unde pasiunea de a egaliza, de a uniformiza bărbatul și femeia. Sau de a le separa rigid, în nu știu ce organizare resentimentară. Anima și animus sunt tot atât de codependente ca stânga și dreapta sau albul și negrul. Unul e de negândit fără altul. Dar unitatea lor are dinamica unei polarități. De aceea, diferența, diversitatea și personalitatea bine definită sunt gloria realului. O femeie apropiată de arhetipul animei nu va fi cu nimic mai puțin extraordinară, mai strălucitoare în ființa ei concretă. Dimpotrivă, un monstru hibrid, fără gen, sex și chip va fi incredibil de plicticos, amorf și, finalmente, previzibil. De-abia o femeie care își duce la desăvârșire forma se transcende pe sine, căci lucirea ei catifelată trimite dincolo de ea însăși, spre forma formelor. Gradul maxim de individualizare e totuna cu gradul maxim de universalitate.
Ceea ce avem, în realitate, e contracultura amestecului corect politic, hibridizarea odioasă, kitsch-ul, sau, dimpotrivă, tumefierea de gen: femeia cu barbă sau înzestrată cu alte părți masculine, pițipoanca de plastic, puberul emo, masculul cu poșetă, musculosul umflat cu steroizi, rapperița frustă, halterofila „profesionistă“ etc. Toți mi se par, estetic vorbind, complet comici. Problema nu e nicidecum că exemplele de mai sus nu urmează logica rigidă a vreunui model „clasic“ de frumusețe, ci simțul estetic grob pus în joc, pupăza pe colivă. Frumusețea poate fi bizară, exotică, diformă, dar nu idioată. Un gentleman nu e necesarmente un flăcău de-un stânjen, iar o doamnă adevărată nu trebuie să aibă musai un corp de fotomodel. Gustul e gust tocmai fiindcă e indefinisabil. Prostul-gust e o schimonisire interioară, un bâlci al minții, poluare ideologică, vitalitate pe butuci, stupiditate a ansamblului.
Erosul feminin e o mixtură de langoare volatilă și ingenuitate ștrengară. Amorul abisal romantic, cu călcătura lui patetică și grea, care cere femeii tipul de iubire de care numai Dumnezeu e capabil, a descalificat dragostea unei femei, socotind-o doar frivolitate și superficialitate. Dincolo de faptul că frivolitatea e un lucru cât se poate de serios! Însă, tandrețea de care e capabilă, în mod obișnuit, o femeie nu are nimic în comun cu puterea de a mântui sufletul, ci e o modulație suavă a ludicului, o distilare absolută a senzitivității: strălucirea cea mai pură a materiei. E frumusețea efemeră a vrăjitoriei, incorporale, a baletului cosmic.
„Fat-bottomed girls make the world go round“, sună un vers al lui Queen. Bărbații cred, naiv, că lumea se mișcă datorită circului lor belicos. În realitate, lumea e mișcată de motorul nemișcat al atracției feminine. Rândurile de mai sus sunt, desigur, o idealizare și se referă, în multe ocazii, mai ales la anima jungiană, la energia feminină care e parte a alcătuirii omului. Alexandru Paleologu spunea că femeia n-are nevoie să facă metafizică – asta ar fi un kitsch – fiindcă e ea însăși metafizică. Femeile, ca și literatura, muzica și dansul, n-au fost făcute pentru a forma un obiect solemn de studiu, cum a încercat să facă, poate, și textul ăsta, ci pentru a ne bucura de ele.