Oricît de mult i-ai îndrăgi pe nemți, nu poți să scrii o cronică despre istoria sașilor din România fără o strîngere de inimă. E cum ai cînta un prohod la dispariția unei minorități din a cărei noblețe s-au ridicat cele mai frumoase orașe din România. Iar dacă te oprești asupra ultimului secol din istoria sașilor, adică tocmai asupra intervalului în care extincția germanilor a atins apogeul, de piatră să fii și tot nu ai putea să-ți reprimi un regret de ordin ancestral: după 800 de ani de la începutul colonizării Transilvaniei cu elemente germane, destinul acestei etnii s-a încheiat, cel puțin în hotarele celor șapte burguri pe care le-a întemeiat în spațiul ardelenesc.
Dacă mai punem la socoteală destrămarea enclavelor care s-au închegat în Banat, Bucovina și Basarabia în timpul Imperiului Austro-Ungar, priveliștea dezastrului etnic e lucie. Spații întregi au fost golite printr-o epurare a cărei principală cauză a stat în deznodămîntul celui de-al Doilea Război Mondial. De atunci, nemții au intrat în zodia unei restriști care pare să nu se mai termine: goniți, urîți, învinuiți, maltratați, deportați, expropriați, diabolizați, urmașii arienilor au primit ghimpii unei anateme universale. O anatemă cu atît mai drastică cu cît vine din partea unor adversari care, judecați după propriile lor virtuți civilizatorii, au un merit incomparabil mai mic decît cel al nemților.
Un test după care poți să-ți dai seama de cît apetit pentru adevăr dospește în mintea unui intelectual este să-i ceri să-ți spună părerea despre nemți, dar nu între patru ochi, la un pahar de spovedanie amicală, cînd dezinhibat pînă la a fi sigur că nu i se va cere socoteală, va rosti ce-i vine la gură, ci în public, sub forma unei declarații încheiate cu un verdict istoric. Atunci arama mizeriei lăuntrice sau ștaiful caracterului îi va ieși la iveală. La asta se adaugă un accent ce descinde dintr-un unghi cu precădere cultural: dacă pui în balanță tainul („contribuția“ e un termen compromis de uzul comun al limbii) cu care nemții au încărcat tipsia de valori a Europei, tipsie căreia în genere îi spunem patrimoniu cultural, prăpastia dintre ei și majoritatea celorlalte popoare îți dă fiori. Dacă procedeul vi se pare discriminator, încercați invers: scoateți de pe aceeași tipsie tot ce poartă pecete nemțească, și veți avea un mic vertij: nu doar filosofia și muzica clasică ar rămîne pustii, precum niște arte vacante cărora li s-au omorît eroii, dar tehnica și ramurile de bază ale industriei și-ar pierde protagoniștii. Iată motivul pentru care orice adiere de germanofobie o primesc ca pe un simptom de desfigurare lăuntrică: trebuie să fii cumplit de frustrat sau de incult ca să nu le recunoști nemților măreția.
A te compara cu germanii e un gest care sfîrșește în umilință. De unde și valabilitatea proverbului care a circulat secole la rînd în Ardeal: „cine nu are un neamț, să și-l cumpere!” Astăzi nu mai avem nemți, dar mai avem vestigiile lor. „Vestigiu“ este un eufemism menit a da bucăților de materie un sens spiritual, numai că, în lipsa unui cîmp de spirit emanat dintr-un etos intens, pe care nu-l găsești decît într-o comunitate vie, fără acest cîmp, colecția de vestigii pe care
le-am moștenit de la sași aduce cu un muzeu de relicve de care nu ne leagă nici o afinitate. Plimbați-vă pe străduțele Sighișoarei, mergeți pe Podul Minciunilor din Sibiu sau străbateți ulițele largi din Agnita. Veți simți cum o alienare drastică vă pune pe picior de inadecvare cu locul, căci spiritul lui a murit din lipsa oamenilor care îi întrețineau tensiunea, iar înlocuirea lor cu alte minorități nu face decît să-i mărească discrepanța. „Omul sfințește locul“ e o apoftegmă al cărei sens îi atinge cu precădere pe nemți.
Poate de aici nemulțumirea pe care mi-a dat-o Un veac frământat. Germanii din România după 1918, volum coordonat de Ottmar Trașcă și Remus Gabriel Anghel. În ciuda amănunțimii sisifice a informației, care aduce cu un alai precis de date, nume și locuri istorice, cartea e un bilanț sec în marginea unui naufragiu. În plus, fiind un volum colectiv, stilul eclectic este inevitabil. Dar ce surprinde e tonul: grijuli în a nu ofensa pe nimeni, autorii scriu despre nemți din afară, plutind parcă într-un avion care, survolînd secolul al XX-lea, culege date statistice despre extincția lor. Că vorbesc despre înrolarea celor 60000 de sași și șvabi în Wehrrmacht sau în Waffen SS (în perioada 1940-1944), că relatează deportarea din 1945 a 80000 de tineri germani în Donbass sau în Siberia, că descriu exproprierile la care au fost siliți, că zugrăvesc interzicerea educației în limba nativă și pierderea statutului de minoritate etnică, că descriu emigrarea de după 1978 cu căderea în paragină a satelor – toate articolele din volum au tonul unei relatări impasibile în marginea unor evenimente prozaice. Nici dacă ar fi descris straturile de vegetație de pe versantul unui munte, articolele nu ar fi avut un ton mai detașat.
De aici lipsa de empatie a autorilor, care parcă și-ar fi impus să-și înăbușe orice emoție în timpul descrierii faptelor, așa explicîndu-se aerul de proces-verbal, e drept impecabil de informat, care domină fundalul textelor. Indiferent că vorbesc despre „Grupul etnic german“, condus de Andreas Schmidt între 1940 și 1944, sau despre atitudinea nemților față de Unirea din 1918, mina autorilor împrumută tenta unei consemnări la obiect, rece ca un reportaj livid. Tonul arid preschimbă textele în dări de seamă „obiective“, al căror conținut se bizuie exclusiv pe documente de arhivă. Ceea ce înseamnă că, sub unghiul rigorii cu care au fost culese datele, cartea e o mostră de exactitate pliată perfect pe obiectul de studiu.
Din păcate, nimic nu mișcă sufletul cititorului, volumul fiind la o mie de leghe de acea „sinteză epică cu legi inefabile“ prin care Călinescu definea istoria. Dacă mi s-ar reproșa că criticul se referea la istoria literară și nu la istoria propriu-zisă, obiecția nu ar sta în picioare. Orice istorie e refacerea în chip subiectiv a unor episoade pe care autorul le zugrăvește după reguli ce țin de rangul propriului spirit. O istorie obiectivă e un nonsens. În volumul Un veac frământat. Germanii din România după 1918, regulile proprii sunt înlocuite cu tiparul unei viziuni de tip documentarist: să lăsăm documentele să vorbească, lăsînd la o parte simpatiile sau antipatiile. Rezultatul este pe măsura dezideratului: texte seci, ticsite de informație, din care singur trebuie să culegi „șopîrle“ grăitoare, menite a-ți transmite ceva din cumplita tensiune a episoadelor de atunci: Unirea din 1918 nu s-a făcut cu zîmbetul pe buze, iar nemților nu le-a fost ușor să alegă între tabăra ungurească și cea română. Cum așijderea, zilele în care mii de sași au părăsit România după 23 august 1944, însoțind armata germană în retragere, drama acelor zile e redată în cifre cu efect cantitativ, nu în umori cu înrîurire afectivă. E cum aș descrie debitul apei din robinet cu etalonul hidrometriei: un proces mi se desfășoară placid sub ochi, redus fiind la o suită de chichițe cantitative.
Impresia finală e de dogmă corect-politică: nemții sunt egali cu românii, cu ungurii, cu rușii și cu țiganii, și doar istoria cea mașteră le-a dat cîștig de cauză unora în dauna celorlalți. Apa din robinet curge neutru, la fel ca straturile de vegetație de pe versantul muntelui. Iată ce înseamnă o „sinteză documentară cu legi obiective“, spre deosebire de „sinteza epică a legilor inefabile“. Noroc cu galeria de fotografii de la sfîrșitul volumului, a căror prospețime sparge tiparul relatărilor seci.
În concluzie, volumul nu poate fi citit în cheie estetică, rostul lui fiind de a fi scos în raft spre a fi consultat atunci cînd cauți o informație privind dramele prin care au trecut sașii în ultimul secol. Numai că dramele sînt reduse la muchia unor grafice. Avem de a face cu un instrument de lucru, nu cu un tom pe care să-l citești în alt scop decît cel al strictei întîlniri cu informația livrescă. Efortul autorilor a fost redutabil, iar cartea merită laude, atîta doar că reconstituirea trecutului sub forma unor radiografii statistice are neajunsul de a îngropa tragedia oamenilor sub capacul documentelor seci. Subiectivul dispare sub constrîngerea cifrei, în final cititorul rămînînd cu impresia că istoria e o avalanșă de documente, numere și locuri, în vîrtejul cărora persoanele joacă un rol minor.