O elegie a trecerii

O întreagă generație sau chiar două au fost terorizate în trecutul nostru apropiat de spectrul „demolărilor”: se demolează strada asta sau străzile astea ca să se facă o sistematizare, sau mahalaua aceea ca să se ridice o fabrică, sau Muzeul Simu și casa lui Titu Maiorescu învecinată ca să se construiască un bloc, blocul Eva din centru ș.a.m.d. Toate, bineînțeles, de azi pe mâine, dintr-o casă cu curte într-un bloc din beton, în care toate zgomotele casnice erau la dispoziția tuturor vecinilor. Radu Ciobanu, cunoscut autor al câtorva romane construite pe structura unor destine de familie, emblematice prin diversitate și forță, între care splendidul roman autobiografic Arhipelag, reeditează recent într-o formă revăzută romanul său din 1986 Casa fericiților, poreclă mângâietoare și potrivită la început pentru casa în care locuiesc cele trei generații ale familiei Prodan (adunați de bunicul lor „ca un popă Tanda citadin”), pentru a deveni oximoronică sub agresiunile timpului și ale oamenilor, care o complică dar o și umanizează. Demolarea este evenimentul sub care se prăbușește casa celor care au fost fericiți în ea, dar nu și destinele individuale ale numeroșilor săi locuitori care își urmează traseul firesc înscris în caracterul fiecărui membru al numeroasei familii și al părinților lor, pentru că nu știu dacă intenționat sau nu, pentru unii dintre membrii familiei, „demolarea”, ieșirea din starea de indiviziune familială are un sens pozitiv, eliberator: venit odată cu cutremurele aduse în general de război, dar pozitiv.

Fără îndoială că aglomerarea celor trei generații, care sunt reprezentate de cele trei ramuri ale fiilor și nepoților bătrânei doamne Prodan, produce un efect de haos care sugerează la rândul lui că aceștia, cu soțiile și copii lor, nu și-au limpezit viața, nu în sensul că n-au ordonat-o în datele ei concrete, ci că nu știu ei înșiși întotdeauna ce vor de la ea, în cariera fiecăruia, dar mai ales în viața personală; or, pentru acest lucru e nevoie de desfacerea caerului cu noduri încurcate de obișnuință într-o familie complicată, cu oameni plini de personalitate. Aceste situații sunt mai multe în roman, practic cam fiecare dintre membrii familiei e pus în asemenea împrejurări, motivate, până la urmă, prin întârzierea deciziilor pe care n-au putut sau n-au vrut să le ia la timp: Timotei, cel mai mare dintre frați, inginer pensionar, dar numismat, filatelist, colecționar de carte rară și știutor de cinci limbi străine (inclusiv latina!), căsătorit cu o profesoară de muzică, e îngrijorat de viața fiicei Corina, actriță debutantă, plină de temperament, care și-a ales ca model pe Sanda, marea actriță a orașului și soția fratelui mijlociu Octav, scriitor și probabil cronicarul acestui complicat ghem de destine, iar Mircea, nepotul lor și fiul celui de al treilea frate, mort în război, geolog, divorțat, tocmai vine acasă după doi ani petrecuți într-o țară din Africa, nerăbdător să-și revadă fiica rămasă cu mama ei, care s-a remăritat. Pe toți, cu excepția bunicii care nu știe de demolarea iminentă, această amenințare îi silește să-și pună ordine în proiectele unei vieți care trebuie să se schimbe.

Împrejurările deosebite îi fac pe acești oameni să se mobilizeze, să apară la nivelul real al înzestrărilor lor sufletești, ca întotdeauna în istoria familiei, și cel mai bun exemplu – pentru că arată într-un fel rădăcinile – este cel al bunicii tribului, numită Bunaiana de toată lumea prin transformare de la „Buna Daciana”, femeie trecută de nouăzeci de ani care are nevoie de sprijinul altora pentru a se îngriji sau da jos din pat și care vorbește noaptea cu soțul pierdut de mult despre treburile zilnice: pe ea trebuie s-o vadă un procuror pentru a afla informații despre lucruri petrecute în urmă cu zeci de ani. Și omul coboară lămurit dar minunat ce mare doamnă este Bunaiana, care l-a primit ca o regină, perfect îmbrăcată și machiată, bucuroasă să primească lume străină, ca și cum ar fi fost un invitat, lucidă și binevoitoare în conversație, de la care a aflat fără dificultăți tot ce voia să știe despre o brățară prețioasă a unei rude, pierdută demult. Așa sunt cei mai mulți dintre membrii familiei, cei care o reprezintă, o familie care a dat înainte de Marea Unire (eveniment care se află în fundalul istoric al mai multor romane ale lui Radu Ciobanu, nu doar în Heralzii) mai mulți gazetari de marcă dintre care unii au plătit un preț greu, dar care după Primul Război au abandonat politica pentru profesiuni în general umaniste și colorate de talente diverse: pictori ca Flaviu, tatăl băieților deja amintiți, mort mai demult, scriitori ca Octavian și vărul Banu, gazetar, cărora li se alătură soțiile lor, când se potrivesc cum este Ileana, soția lui Timotei, profesoară de muzică, persoană discretă și de mare calitate omenească, dar nu și soția lui Mircea, care nu s-a acomodat și a divorțat.

Nici Mircea, care vine acasă după doi ani de „exil” geologic în Africa nu e înștiințat de iminența destrămării adăpostului din „Casa fericiților” și nici de faptul că marele său profesor Dragomir murise de câtva timp; or, revenirea îl punea în situația de a prezenta condoleanțe văduvei, mult mai tânăra și frumoasa pianistă Milena, de care Mircea era îndrăgostit. Sub asediul unor asemenea schimbări, liniștea „casei” se zguduie și de sub această funcționare ca a unui mecanism bine reglat, care ar fi ajuns poate pentru un roman obișnuit, iese curând la iveală fondul adânc de personalitate al personajelor care trădează pe autorul ieșit din familia lui Rebreanu, oameni care se deschid greu și numai față de cei din aceeași stirpe, dar care interiorizează mai adânc, în timp, și afectele, și îngrijorările. Așa este cazul cu Timotei, închis în el cu temerile lui de părinte, grijuliu cu soarta fiicei actriță, curtată de un nepot mai îndepărtat („nepotul lui Banu!”), care nu se deschide decât în fața fratelui, singurul capabil să-l înțeleagă într-o lungă conversație făcută mai ales din tăceri, în marea grădină sortită și ea dispariției, la care se asociază și Sofron, bătrâna țestoasă a locului. Dar nici fratele nu e prea departe când discută cu soția, aflând că tinerii s-au dus la o petrecere cu ceilalți actori: „Nu despre vârstă e vorba. Mama Corinei, Ileana vasăzică, e verișoară primară cu bunica lui Dănuț. Se profilează un soi de incest” se sperie Octavian. „Incest pe dracu!” protestează soția, care e obosită și ar vrea să se culce: „Ia desenează de curiozitate arborele genealogic și ai să vezi la ce distanță sunt unul de altul…”.

Până la urmă, „bătrânii”, adică Bunaiana, care se stinge, și broasca țestoasă, emblema locului, care dispare presimțind cutremurul demolării, cum s-a stins și uriașul și hirsutul Veselin, omul muntelui, odată ajuns la oraș, toți aceștia parcă nu mor, ci se retrag: ei reprezintă partea inevitabil sacrificată în orice transformare de asemenea proporții. Odată cu ele dispare și partea veche a tradițiilor de familie, dispariție inevitabilă desigur, simbolizată de focul pe care bărbații pun toate vechile hârtii de familie, ziare, scrisori și chiar fotografii, iar odată cu toate acestea dispare și poezia trecutului. Dar romanul e totuși roman și se termină ca atare, cu o deschidere: Mircea o conduce pe Milena la trenul cu care pianista pleca în străinătate, la o serie de concerte, și își dau întâlnire la întoarcere.

Recitind cartea – și nu cred că e un exercițiu inutil – îți dai seama că, dincolo de povestea clanului și a fiecăruia dintre cei implicați în ea, oricât de mulți și de solidari în diferențele lor constitutive, romanul lui Radu Ciobanu este despre el însuși, despre scriitorul obligat să trăiască într-o dedublare fără îndoială dureroasă pentru că scriitorul este cristalul care reflectă jocul înșelător al sclipirilor din soare și suportă totodată combustia lui. El este singurul care vede lucrurile în desfășurare, de deasupra lor, simțindu-le ecoul și dramatismul odată cu drama lui personală (să nu uităm că e vorba de un roman din 1986), el este și parte a acestei saga, și cronicarul ei, așa cum Octav este și afectat sufletește de demolarea casei și a cartierului, dar, în același timp, conștient că, indiferent dacă se dărâmă aici sau dincolo, demolările fac parte din viață și sunt inevitabile. Sunt poate cele mai frumoase și mai caracteristice pagini din acest roman de o mare frumusețe: „noaptea e liniștită, văzduhul e neclintit și deodată, deși nimic nu e deschis, simt cu tâmplele, sau cu fruntea, sau cu mâinile, un curent de aer răcoros, mai curând o adiere sau o boare, ca răsuflarea cuiva care s-ar apleca asupra mea, și totul nu durează decât o clipă, două și după aceea mai rămâne doar mișcarea unduioasă, aproape imperceptibilă a perdelei, ca după trecerea unei făpturi nevăzute. Sau lemnăria bătrână, care trosnește în puterea nopții, parchetul care scârțâie în odăile de sus, de parcă ar umbla cineva cu grijă să nu-i trezească pe ceilalți, cu toate că nu e nimeni acolo”. Sunt convins că această elegie a inevitabilului va fi citită așa cum a fost scrisă: ca o dovadă de forță și de subtilă înțelegere în același timp.