Se pare că azi răul din viața publică e mai activ și mai inventiv, poate mai îndrăzneț, decît niciodată. Răul există dintotdeauna, afectează comportamente și moravuri, se cuibărește în obișnuințe de tot felul, dar oamenii au luptat împotriva lui mai stăpîni pe sine, mai buni mînuitori ai propriilor unelte de… luptă. Oamenii obișnuiți, ca și scriitorii. Cine să aibă o mai bună percepție a răului dacă nu scriitorii sau filosofii? Da, desigur, azi nu ne mai conducem după filosofia necesității militantismului, a literaturii „militante”, pe care o aveau înaintașii noștri. Dar lupta cu răul nu trebuie abandonată. Critica biciuitoare e o îndeletnicire veche a oamenilor de condei. Grecii și romanii aveau poemul dramatic și didactic în care, după cum spune dicționarul, se biciuiau moravurile, se ridiculizau anumite defecte din societate. Specii literare precum fabula, satira sau pamfletul s-au ocupat de-a lungul timpului să înfiereze tare morale, concepții politice, aspecte negative ale realității sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. Au avut asemenea îndeletniciri Iuvenal, Marțial sau, mai tîrziu, Voltaire, Swift (alături de mulți scriitori englezi), atîția fabuliști celebri, iar la noi N.D. Cocea, T. Arghezi, G. Bogza ș.a.m.d. Facem niște vagi trimiteri. Literatura cu tendințe biciuitoare e foarte bogată. În secolul al XX-lea, speciile cu aspecte critice s-au cam topit în roman. Dintre asemenea specii, pamfletul pare să aibă o șansă mai mare de proliferare și în zilele noastre. O asemenea șansă îi e dată de întîlnirea ciudată, poate și firească, a două tangente, literatura și publicistica, situație care tensionează (artistic și informativ, persuasiv cu asupra de măsură) un anumit text. Întîlnirea aceasta a produs, la un moment dat, vii polemici… scriitoricești.
În secolul al XVIII-lea s-a dus o mare dezbatere pe tema satirei și a injuriei, exprimîndu-se un conflict între morală și politică, dezbatere generată de condiția unor (mici) scrieri (mai mult publicistice) cu caracter satiric și defăimător, în fond niște „calomnii”. Aspectul e bine cuprins și sintetizat, între altele, într-o conferință din 1983 a romanistului Volker Kapp (v. Cahiers de l’AIEF, anul 1984, No. 36, pp. 155-165). Se face trimitere la niște texte numite „les libelles”, inițiate de un grup eterogen de jurnaliști mai puțin bogați, care au avut șansa să studieze după ce colegiile s-au deschis și către tinerii proveniți din medii mai puțin privilegiate. Aceștia își găsesc locul în marginea mișcării filosofice, își atacă rivalii beneficiari de privilegii și transformă literatura pamfletară în literatură politică. Li se reproșează că amestecă persoanele cu ideile, iar Voltaire opiniază că scriu cărțulii de injurii, fără rol instructiv, mînați de dorința de a fi citiți cu orice preț. Sunt scrieri pline de calomnii și bîrfe, de mizerii de care literatura (v., atunci, satira literară) trebuie să se ferească. Cu timpul, criticile privind „le libelle” s-au mai temperat, în situația autorizării libertății totale de exprimare, mai ales în raport cu politica, ale cărei abuzuri trebuie combătute cu orice preț.
Am făcut acest neînsemnat excurs de istorie literară avînd în față receptarea vieții noastre (politice și literare) prin prisma publicisticii actuale. Desigur că, purtați de diferite viziuni moderniste, scriitorii acordă mai puțină atenție militantismului vocației lor. Nu mai au nici obiceiurile polemice ale înaintașilor lor. Dar realitatea care să hrănească literatura (sau publicistica) pamfletară există din belșug. Această realitate „exultă”, cu mare voioșie, în neobosite „texte” polemice la TV și în presa cotidiană sau tabloidă. Care sunt principalele caracteristici ale unor asemenea texte? Lipsa de miez, falsificarea faptelor (de obicei ascunse), constanta lezare a onoarei sau a reputației unei persoane prin folosirea de cuvinte și/sau gesturi jignitoare, urmărindu-se cu încăpățînare vătămarea subiectului. Faptul că mai apar – și apar – și unii polemiști/pamfletari autentici nu schimbă situația.
De unde un asemenea comportament public (v. și publicistic)? Acesta e forjat în presa de atitudine, devenită în cea mai mare parte presă de scandal. Cine sunt inițiatorii? Mulți și anonimi. Fenomenul se constituie de-a lungul atîtor prezențe publice – presă, parlament, întîlniri de tot felul, mai mult sau mai puțin individualizate în spațiul public… – prin prestații „foarte îndrăznețe”, toate tinzînd spre compromiterea adversarului, pe mize devenite din ce în ce mai mari și mai… imperative. Funcția tendinței e importantă aici: adică a imprima o anumită direcție unei teme, atitudini, crez, corp de informații. E o „tendenționalitate”, dacă putem folosi un asemenea termen, în toate. Un aspect nefiresc din moment ce devine „necritic”, fals, forțat, încărcat și de o ficționalitate nocivă. Da, e vorba și de o anumită încărcătură ficțională, în măsură să atragă, precum jocurile estetice ale unui pamflet, dar să atragă prin spectacolul incriminării nocive. O ficțiune manevrată în cel mai bun caz veleitar. Cu o crasă lipsă de instrucție și, evident, de simț estetic. „Autorii” unor asemenea intervenții publice sau discursuri, texte orale sau scrise, adunați din cele mai neașteptate medii – oameni politici, falși formatori de opinie, ziariști – sunt de obicei slab instruiți – fie măcar și în domeniu, inculți în general, dar și inculți în sensul necunoașterii „cultului” dialogului în public, al argumentului bine și cinstit formulat. Au un comportament „boschetar”, rostesc cuvinte și fac gesturi pe care nu le poți întîlni decît la bețivii înrăiți (deloc la cei diafani!…) Fac asemenea gesturi cu lejeritatea cu care se umflă în pene într-o campanie electorală cînd rostesc promisiuni de care nu se vor ține niciodată. Eludează adevărul care nu convine intereselor strict personale, trecînd peste orice spirit de discernămînt. Personalitatea lor nu are un ungher critic din care să sune din cînd în cînd clopoțelul discret al întrecerii măsurii. Îi vedem evoluînd zilnic în fața noastră în pas de paradă. Din moment ce urcă pe scenă, nu-i mai poți opri. Nimeni nu îi poate convinge că lezarea persoanei (referiri la aspecte fizice, de exemplu, proliferarea de neadevăruri) este un act criminal. Corupți, mulți dintre ei penali, se scaldă netulburați în propriile mizerii. Stomacul lor public – deși ar putea indica o anumită „tărie”, o sănătate în… imperiul bolii – nu e de invidiat.
În toată această poveste, ar putea fi găsită și o justificare. Compromiterea adevărului este atît de mare în viața publică încît nu mai ai arme cu ce să lupți împotriva acesteia și atunci apelezi la injurie, la calomnie, în dorința de a-ți reduce/aduce adversarul la nivelul naturii lui. Asemenea „polemiști” adoptă atitudinea disperării. Dar asta înseamnă să lovești sub centură, să te cobori, fără spirit cavaleresc, la condiția compromisului. Folosești, deci, arma compromisului. Adică, în cele din urmă, a prostului…
Ceea ce mă miră în această poveste este că și unii scriitori se lasă contaminați și implicați în asemenea practici. Ei nu sunt lipsiți cu totul de simț critic. De unde vine oare această permeabilitate la contaminare? Din exercițiul presei? (Unii fac și ziaristică.) Din spațiul politic? (Unii fac și politică, astfel încât, cu sau fără voie, sînt/ se lasă influențați.) Din punerea în serviciile vreunui potentat? (Pentru asigurarea unui trai mai bun.) Din mîncărimea condeiului? (Seducția jocului – estetic – cu cuvintele, lejeritatea cu care pot intui și mînui diverse calificative.) Ei nu fac fabulă, satiră sau pamflet, nici măcar epigramă, dar produc texte injurioase, care aduc mai mult deservicii, decît servicii, adevărului pe care cred că îl scot la lumină. Nu astfel se însănătoșește viața publică. „Caricatura” literară vizează moravurile sociale și cusururile omenești, dar nu cusururile fizice sau psihice ale unei persoane. Nu amesteci persoana cu ideea, sau sacrul cu profanul, adevărul cu minciuna, practică de care înaintașii noștri încercau să se ferească. Asemenea scriitori, de categorii diferite, conturează chipuri false ale adevărului și ascund, în fapt, chipul real. Nu cred în alteritate. În argumentele acesteia. Nu poți aduce ficțiunea pură – care are marile ei privilegii, nesfîrșitele ei libertăți – în spațiul strict public, unde filtrul de lectură a vieții cotidiene nu se suprapune exact peste filtrul lecturii beletristice. Și nu putem amesteca literatura cu injuria.