Stafia care a bântuit Europa

Întrerup amintirile mele politice cu o încercare de a defini comunismul din punctul meu de vedere.

În aproape toată lumea, stânga, în variantele ei agresive, este în declin. Timp de câțiva ani a durat prăbușirea imensei șandramale comuniste din URSS și din Europa de Est. Zgomotul asurzitor al dezagregării și praful rezultat au cuprins la un moment dat întreaga planetă. Deși în prezent nu se mai înregistrează secvențe atât de spectaculoase, procesul continuă. Micile și temporarele succese ale unor partide de stânga sunt nesemnificative. În China își face loc încet, dar sigur economia de piață. În Rusia comuniștii incurabili pierd teren (fiecare zi care trece este în defavoarea lor, transformându-i într-un fel de exponate de muzeu). În Franța – decenii la rând suspectă și dezagrabilă, din cauza simpatiilor sale comuniste – nici măcar comunismul diluat care este socialismul nu mai întrunește adeziunea electoratului. Până și în îndepărtata și, aparent, intratabila Cubă se fac concesii, lăsându-se, de exemplu, o anumită libertate inițiativei particulare.

Peste tot, stânga se află într-un evident regres. Și ar fi minunat (deși, bineînțeles, nu se va întâmpla așa) să dispară, ca orientare politică, total. Abia atunci s-ar împlini involuntara profeție a lui Marx și Engels, care, acum un secol și jumătate, în primul paragraf al Manifestului Partidului Comunist, anunțau ritos și eronat: „O stafie bântuie Europa: comunismul“. O stafie, după cum se știe, nu poate apărea decât după un deces. Abia de acum înainte, deci, dacă vom avea noroc și se va declara, irevocabil, decesul comunismului, s-ar putea ca Europa să fie bântuită de o stafie.

Unii văd în tot mai probabila înmormântare a stângii o gravă pierdere, o dezechilibrare a vieții politice. Ei gândesc așa pentru că nu știu ce este stânga. Își imaginează în mod naiv – prin analogie cu simetria corpului omenesc – că stânga și dreapta reprezintă două variante care se completează reciproc și că sunt egale ca importanță. Nimic mai departe de adevăr. În realitate, dispariția stângii ar reprezenta o regăsire a normalității, după zeci de ani de existență aberantă. Stânga este o rușinoasă boală a societății omenești și o boală nu poate beneficia de sprijinul nostru la paritate cu starea de sănătate.

totul pleacă de la eterna competiție care este existența oamenilor. În această competiție apar, inevitabil, învingători și învinși. În mod neloial, incapabili să-și asume eșecul, învinșii îi urăsc pe învingători și contestă competiția. Și, în condiții normale, manifestările lor isterice nu sunt luate în serios, așa cum nu este luată în serios, la terminarea unei partide de șah, criza de nervi a învinsului, care dă cu piesele de șah de pământ. Se întâmplă însă, uneori, de-a lungul istoriei, ca învinșii să se solidarizeze conspirativ și să devină o forță periculoasă. Ura lor, organizată, tradusă într-un limbaj (sumar) articulat, se transformă într-o ideologie de stânga.

Ura învinșilor se îndreaptă în mod special împotriva elitei, formată din oameni cu calități excepționale, făcuți să învingă. Între grupul restrâns al eternilor învinși și grupul restrâns al persoanelor capabile de performanță există, desigur, marea masă a oamenilor obișnuiți. Care este atitudinea oamenilor obișnuiți față de starea conflictuală dintre cele două extreme?

Într-o societate normală, oamenii obișnuiți sunt îndreptați cu toții cu fața spre elită, ca plantele de floarea-soarelui spre soare. Oamenii obișnuiți știu, iar dacă nu știu, simt, că elita are clarviziune, că este reprezentativă, că trebuie urmată. În plus, atât timp cât competiția se desfășoară corect, fiecare dintre ei, prin cultivarea unor însușiri înnăscute, prin muncă, prin voință, are șanse să ajungă să facă parte, la rândul lui, din elită. Drept urmare, elita, în afară de faptul că este prin ea însăși valoroasă, constituind tezaurul oricărei comunități umane, mai are și o influență benefică asupra societății, pentru că oferă marii majorități a oamenilor o miză și îi cheamă la un mod de viață superior. În prezența iradiantă a unei elite recunoscute, oamenii obișnuiți își inhibă pornirile reprobabile și își activează, își dezvoltă, își pun în valaore tot ce au mai bun în personalitatea lor.

Sociologii numesc masa de oameni obișnuiți „clasa de mijloc“. În țările civilizate și prospere – în SUA, de pildă – clasa de mijloc este puternică și bine orientată, neavând nicio simpatie pentru comunism. Atitudinea sa față de dezmoșteniții soartei este pur filantropică. Învinșilor li se dăruiesc anumite bunuri materiale, li se arată înțelegere și chiar respect, dar nu li se acordă credit ca emițători de opinii „politice“.

Toate mișcările de stânga au la origine și, în egală măsură, au ca principală energie constitutivă ura unor oameni incapabili față de semenii lor „premiați“ de societate. Această ură este însă uneori susținută – temporar și numai din neînțelegere – de alte categorii de persoane, orbite de impresia falsă că se află într-o situație pierzătoare. Se știe, de exemplu, că mulți tineri au anumite afinități pentru mișcările de stânga. De ce? Pentru că, până la intrarea lor propriu-zisă în competiție și obținerea unor rezultate, se simt marginalizați și cred în mod greșit că seamănă cu învinșii. Un comportament asemănător au unele minorități (etnice, rasiale, sexuale etc.) și anume acelea care sunt – sau au impresia că sunt – persecutate. Cauza mișcărilor de stânga este îmbrățișată – malentendu tragic – și de unii intelectuali care, suferind de un exces de imaginație, se văd pe ei înșiși în locul învinșilor și se înduioșează.

În secolul douăzeci s-a întâmplat ceva fără precedent în istorie: complotul oamenilor de nimic, al neisprăviților, al păguboșilor a reușit, și încă pe o suprafață destul de mare a globului pământesc (în Rusia, reușita a fost favorizată de quasiinexistența unei clase de mijloc, iar în Europa de Est a fost asigurată cu ajutorul tancurilor). Urmarea a fost înspăimântătoare, o adevărată catastrofă antropologică. Învinșii au exterminat elita și s-au instalat în locul ei, făcându-și un stil din maimuțărirea ei grotescă. Totodată, printr-o campanie de lungă durată, inchizitorială, ei i-au obligat pe oamenii obișnuiți să-și inhibe pornirile nobile și să scoată la iveală tot ce are mai josnic ființa umană.

Dovedind o putere de regenerare aproape miraculoasă, omenirea se vindecă sub ochii noștri de această boală foarte gravă, care, ca și tuberculoza sau sifilisul, este legată de sărăcie și ignoranță. Urmează, bineînțeles, o lungă convalescență. Dar, poate, și o perioadă de imunitate.

Prin dispariția stângii nu s-ar pierde nimic din varietatea opțiunilor politice. Dimpotrivă. Abia în absența ei (și, implicit, în absența exclusivismului și spiritului dictatorial) s-ar putea desface un întreg evantai de manifestare a vocației politice. În fond, sunt atâtea moduri de organizare a competiției, de asigurare a corectitudinii desfășurării ei, de răsplătire a câștigătorilor! Totul este să aibă loc o competiție, cinstită, cu reguli clare. Adică tocmai ceea ce stânga urăște mai mult.

Reprezentanții stângii sunt cuprinși de panică, simțind că le-a trecut vremea. Ei seamănă cu peștii dintr-un râu care seacă. Cu o viclenie primitivă și cu proverbiala lor nerușinare, se prevalează în momentul de față tocmai de libertățile democratice pentru a supraviețui. Cu alte cuvinte, invocă solemn exact valorile pe care le-au reprimat și terfelit, punându-și încă o dată în joc aptitudinea de a maimuțări elita.

Nu există comedie mai mare din câte a pus vreodată în scenă istoria decât aceea jucată de comuniștii de la noi (sau din alte țări) când pretind să fie respectați, conform „drepturilor omului“, sau când revendică dreptul la existență al ideologiei lor în conformitate cu normele democrației.