O privire sintetică asupra performanțelor culturale semnificative ale românilor în secolul al XX-lea permite observarea unui fenomen care aduce cu o afirmare viguroasă, deși încă insuficient de distinctă, de conturată, pe scena marii culturi occidentale. Pornind de la exemplul succesului francez în S.U.A., de la ceea ce a ajuns să se numească The French Theory, se poate vorbi – păstrându-se cu atenție proporțiile, fără a emfatiza, dar și fără a diminua – despre o constelație culturală neîndoielnic recunoscută. Deși mai puțin conturată și mai puțin consecvent receptată internațional decât French Theory, ceea ce s-ar putea numi – în conformitate cu modelul deja acreditat – Romanian Theory s-a impus atenției, a creat rezonanțe de durată și ample și nu se lasă neglijată. Ceea ce pare însă că îi lipsește, deocamdată, este o anume conștiință de sine, datorată unor împrejurări istorice, dar mai ales unei prudențe a autoevaluărilor (după inflamările prea entuziaste de tipul protocronismului).
Se poate considera astfel că Romanian Theory este un corpus postmodern de teorii filosofice, lingvistice, literare și sociale, unde noțiuni precum absurdul existenței, modernitatea arhaicului și condiția excepțională a ființei dețin un loc central.
Configurată în universitățile occidentale începând cu anii 1950 și în cele americane ulterior, mai cu seamă după 1960, Romanian Theory s-a distins mai cu seamă în ambianța studiilor de istoria religiilor de la universitățile franceze (Sorbona), olandeze (Groningen), hispanice (Madrid) și americane (Chicago) prin voga lui Mircea Eliade, Al. Busuioceanu și Ioan Petru Culianu, ca istorici ai religiilor, în departamentele de Litere vest-europene și americane, prin studierea și discutarea gândirii lui Cioran și a teatrului lui E. Ionesco. Aici s-a configurat o abordare antimodernistă, sceptică și sarcastică, contribuind la fundamentarea unui alt existențialism, a regândirii științelor omului din perspectiva unei noi teorii cu privire la principiile filologice (prin Eugen Coșeriu). Ulterior, prin traducerile – postume – ale scrierilor mai importante ale lui Constantin Noica, interesul față de Romanian Theory pare că s-a perpetuat, deși în paralel cu astfel de dezvoltări s-a înregistrat și un anume recul în interesul față de teatrul absurdului ionescian, precum și deprecierea și începutul unei marginalizări treptate a contribuției lui Mircea Eliade, acesta fiind criticat pentru adeziunile sale de extremă dreaptă din perioada interbelică, la fel de tăinuite precum cele ale lui Cioran. Începând din anii 1980, dar mai ales pe urmă, grupul de gânditori români compatibili între ei care pot fi așezați sub genericul Romanian Theory l-a înglobat și pe contemporanul și, oarecum, precursorul tinerilor interbelici: filosoful Lucian Blaga, primul autor român de sistem filosofic. Deși nici el, nici Noica nu aparțin cercului „dur“ al eșalonului, fiind traduși cu mare întârziere și fiind receptați încă neconcludent, tendința emergentă pare să fie ca ei să întregească oarecum și să contureze mai bine identitatea acestei „echipe“, creând premisele unei alte receptări. Altminteri, prin recalibrarea și accentele așezate în domeniile umaniste, prin mutațiile semnificative la nivelul metodologiilor și al remodelărilor tematice, Romanian Theory – încă nerecunoscută ca atare, în calitatea sa de corpus intelectual cosmotic, provenind din aceeași matrice – a jucat și continuă să joace un rol substanțial în remodelarea peisajului intelectual al celei de a doua jumătăți de secol al XX-lea.
Principalii autori integrabili acestei dinamici sunt mai mulți decât cei deja pomeniți. Într-o enumerare posibilă, împreună cu arealurile unde contribuțiile lor au un ecou mai vizibil, ei ar fi: Mircea Eliade (Franța și S.U.A.), E. Coșeriu (Montevideo, Uruguay; Tübingen, Germania), E. Ionesco (Academia Franceză), Cioran (Paris, Franța), Ioan Petru Culianu (Milano, Italia; Groningen, Olanda; Chicago, S.U.A.), Stéphane Lupasco (Paris, Franța), Al. Busuioceanu (Madrid, Spania), E. Lozovan (Aarhus, Danemarca), Pius Servien (Paris, Franța), Matyla Ghika (Londra, Marea Britanie), Benjamin Fondane (Paris, Franța), Paul Celan (Paris, Franța), dar, așa cum am arătat deja, și Constantin Noica (Păltiniș, România), Lucian Blaga fiind promovat cu obstinație, încă din anii 1980, în tentative plurale, de Noica și Eliade.
Un moment important al luării occidentale la cunoștință a unei anumite coeziuni a grupului de autori considerabili care aparține „selecționatei“ plasabile sub termenul de Romanian Theory a fost publicarea cărții Alexandrei Laignel-Lavastine Cioran, Eliade, Ionesco: L’Oubli du fascisme (2002) care, dincolo de focalizarea interesului asupra angajamentului fascist al lui Eliade și Cioran (sub privirile pretins complice ale lui Ionesco), atenționa pentru prima oară cu privire la existența unor convergențe în cazul celor trei autori. Chiar dacă respectiva convergență era, în viziunea autoarei, una ideologică, publicul occidental era chemat să ia la cunoștință că ea exista și că putea fi interogată. Această lectură ideologizantă și – s-a spus în polemicile care i-au urmat – manipulativă a atras, totuși, după sine interesul față de un areal de probleme nu fără conexiuni, ilustrat de cei trei autori discutați. Mai recent, Bruce Lincoln redeschide discuția referitoare la moștenirea lui Mircea Eliade și enigma morții lui Ioan Petru Culianu, legându-le pe ambele de opțiunile dintre cele două războaie mondiale ale tânărului Eliade, tăinuite în perioada postbelică (vezi: Secrete, minciuni și consecințe. Trecutul ascuns al unui mare savant și asasinarea discipolului său, traducere românească: 2024).
Datorită gândirii multora dintre cei ce alcătuiesc eșantionul, orientată spre valorificarea tradiției, a etnicului, a pesimismului, a absurdului existențial, a creativității religioase, rămâne remarcabil că, în plină lume postbelică, unii dintre reprezentanții grupului au putut dobândi o faimă internațională notabilă. Aceasta mai cu seamă în condițiile existenței lesne constatabile a unui contrast cu voga postbelică a stângii în multe țări occidentale… Dincolo de suspiciunile și arondările ideologice, este clar că Romanian Theory vine cu o propunere complexă, valorizând orizonturi spirituale profunde, arhaice, impulsuri iraționale, punând în valoare uneori un anume etnicism și chiar viziuni afine spiritualității creștin-răsăritene. Tocmai prin asemenea trăsături autorii și lucrările lor pot impune, oferind o alternativă la pozitivism, pragmatism, materialism într-un idealism legitimat prin apartenență la unul sau mai multe dintre filoanele bătrânei Europe. Din acest punct de vedere, autorii grupabili sub genericul de Romanian Theory par clasificabili alături de marii eseiști spanioli din prima parte a secolului al XX-lea, în frunte cu Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset, Menéndez y Pelayo, Azorin, Menéndez Pidal ș.a.
În țară, efortul constructiv al unora dintre ei își găsește continuări demne de a fi notificate. E. Ionesco, maestru al teatrului absurdului, a fost „preluat“ și dus în felurite direcții de Teodor Mazilu, de D.R. Popescu, de Matei Vișniec. Pius Servien, fondator al esteticii matematice, având în România un soi de corespondent compatibil, fără a-i fi discipol și fără o suprapunere de interese, în persoana lui Solomon Marcus, autorul Poeticii matematice; Matyla Ghyka, un precursor în același domeniu, cu teoria sa despre secțiunea de aur, face parte din aceeași direcție de explorare ce îmbină estetica cu științele exacte.
Regruparea acestor autori sub un generic comun de felul celui de Romanian Theory – Teoria românească are o doză consistentă de artificialitate și poate surprinde, fiindcă până în prezent nu a luat chipul unei prize de conștiință nici din partea celor nominalizați, nici din partea unor instanțe critice exterioare grupului. Cu toate acestea, ea atrage atenția că există anumite elemente care pot fi reunite într-o constelație relativ coerentă, atât pentru că ele exprimă împreună un ethos românesc comun, cât și fiindcă tocmai trăsăturile care le disting au adus faima mai mult sau mai puțin durabilă a exponenților lor în Occident.
O trăsătură distinctă imediat perceptibilă în cazul majorității celor menționați este aceea că au activat în exilul românesc occidental postbelic. Cu excepții notabile – Lucian Blaga, Constantin Noica – autorii respectivi și-au văzut publicate cărțile în limbi de mare circulație internațională (franceză, engleză, spaniolă, italiană), ceea ce a ajutat la impunerea lor, atâta câtă este, în universalitate. În România, Romanian Theory se află in statu nascendi. Multă vreme, receptarea a aproape tuturor exponenților săi a fost împiedicată de existența comunismului de stat, dictatură întemeiată pe interdicții polițienești și cenzură ideologică. Operele autorilor în cauză nu corespundeau tendinței ideologice sprijinite cu mijloace totalitare sau proveneau de la autori interziși ori neconvenabili. Odată cu căderea, în decembrie 1989, a totalitarismului ceaușist s-au creat premisele traducerii în română a principalelor contribuții ale autorilor români exponențiali pentru Romanian Theory. Din cauza lipsei de coordonare a punerii în valoare a marilor moșteniri ale respectivilor autori, cât și a interesului inegal pe care cultura actuală îl direcționează înspre valorificarea lor (din Lupasco, de pildă, nu s-a tradus prea mult), perspectiva asupra unității de fond și a elementelor comune ale reprezentanților acestui nucleu întârzie să se asambleze și să coaguleze într-o imagine elocventă. În străinătate, Romanian Theory își continuă cariera în cricuitul cărții din diferite țări occidentale; nu neapărat într-o tendință ascendentă, care ar trebui, poate, susținută și printr-o politică culturală concertată a organismelor specializate românești din țară. Pe aceasta din urmă însă o sabotează nu doar incoerențele manageriale din domeniu, ci și prudența față de orientarea de principiu a unora dintre autori către dreapta totalitară, cel puțin într-o anumită parte a vieții lor.
Întârzie, totodată, din acest motiv, înțelegerea modului în care gânditori cu vederi, nu o dată, de dreapta, au ajuns să conteze într-un mediu democrat caracterizat de existența unor tradiții ale stângii deloc timide. Cazul ar merita să fie studiat și, pe cât posibil, înțeles.
Astăzi, domeniul Romanian Theory își așteaptă cercetătorii, oferindu-se ca un câmp de explorat de mare interes. Înainte de a putea însă înainta considerabil, ar trebui editate sistematic și, pe cât posibil, în ediții critice, operele autorilor reprezentativi pentru domeniu. Din păcate, acest travaliu prealabil înaintează sincopat, în general ezitant, și cu totul inegal de la un autor la altul. El se cuvine să pornească prin valorificarea sistematică a moștenirii tuturor acestor corifei înainte de toate în țara lor de obârșie, România. Acest lucru se face însă dezordonat și ezitant, fără un plan cuprinzător și coerent, deși de la ridicarea opreliștilor ideologice și căderea cenzurii politice au trecut deja trei decenii și jumătate. Probabil cel mai înaintat demers editorial este cel care îl privește pe Cioran, tradus și publicat integral în limba română. Nu altfel stau lucrurile cu scrierile lui E. Ionesco și Ioan Petru Culianu, restituite în cea mai mare măsură. Editarea lui Mircea Eliade, inițial promițătoare, întâmpină astăzi obstacole majore, din cauza dispariției editorului său privilegiat (Mircea Handoca) și a altor, insuficient deslușite, opreliști. Din Eugen Coșeriu s-au tradus câteva lucrări fundamentale, dar ele nu îi epuizează nici pe departe opera; nici nu pare să existe cineva care să asume editarea lui sistematică, în traducere, de nu cumva și critică. În plus, la drept vorbind, s-ar putea ca gruparea să recupereze și alte nume, cum ar fi, de pildă, cel al lui D. Gusti, creatorul „școlii monografice“ în sociologie, receptat cu mult interes în unele țări străine ca inovator în câmpul specialității sale. S-ar părea, așadar, că Romanian Theory are de cucerit, înainte de toate, piața românească de carte și publicul – specializat ori larg cultivat – de aici, abia mai apoi (sau în paralel) putându-se prezenta în fața lumii ca tendință, grupare informală și fără un program comun asumat conștient, demnă de întreaga atenție a mapamondului.