Amantul nestrămutat al marilor priveliști ale naturii“, cum s-a efigiat Calistrat Hogaș, uriașul cu pălărie calabreză și pelerină enormă, devenite obiecte definitorii de muzeu, a impus multă vreme figura unui Don Quijote nemțean călătorind prin munți cu o Rocinantă sui-generis (Pisicuța) și, uneori, alături de un Sancho cîrcotaș; totuși, protagonistul are, s-a observat, mai multe în comun cu contemporanul Tartarin din Tarascon decît cu cavalerul Tristei Figuri. Istoric și tipologic, e un junimist de provincie, în linia Creangă-Panu-Nicolae Gane. S-a afirmat întîrziat, ca o curiozitate de epocă, în atmosfera poporanismului Vieții Românești, pe filiera unei patriarhalități fin-de-siècle. După editarea postumă din 1921, receptarea i-a fost la fel de ambivalentă ca propriul scris. Cea mai avizată interpretare din epocă – subtil-demitologizantă – rămîne cea a lui Vladimir Streinu, care l-a și editat complet cel dintîi. Perspectiva sa anticlasică, în răspăr cu o întreagă exegeză anterioară, sedusă de „clasicismul baroc“ al „modernizării lui Creangă“ și de imaginea aedului homerid în vacanță, va fi urmată de majoritatea comentatorilor de prim-plan; C. Ciopraga a văzut în el o „parodie a clasicismului“, Nicolae Manolescu – spiritul Biedermeier, iar Mihai Zamfir i-a subliniat desuetudi nea mizantropă; doar Eugen Simion a mai dat credit, pe urmele lui Lovinescu, intelectualismului epicureu, adăugînd „cosmicitatea“ viziunii. Între monografii recenți, Mircea A. Diaconu i-a aprofundat, avenit, „discursul gurmand“ moldoarhaic, iar inflația vechilor apropieri de Cervantes a lăsat locul comparațiilor cu Laurence Sterne, Budai-Deleanu și metaliteratura postmodernă; altminteri, în canonul critic scriitorul rămîne o verigă de tranziție a prozei post-romantice, naturist-moldave (de la Creangă la Sadoveanu) sau a călătoriilor hiperbolizante (de la Odobescu la Bogza): un exotism autohton retro într-o epocă tot mai realistă.
Puțini autori autohtoni și-au creat un asemenea personaj legendar și, pornind de la el, o „postură“ mai derutantă, pentru a relua terminologia lui J. Meizoz. Profesor de liceu cu bovarismul cufundării în „primitivitate“, în căutarea unei „stări de natură“, Hogaș e, dincolo de măștile retorice, de perioadele baroce doldora de referințe antice și de exaltările prețioase în fața „sublimului“ naturii virgine, un observator hîtru și caracterolog acid. Vecin cu „duduca de la Vaslui“, nemțeanul originar din Tecuci, flatează și frustrează, totodată, reprezentările cititorilor din epocă, hrăniți cu literatură romantică despre mănăstirile nemțene și munții asociați (locuri favorite de vilegiatură…), promițîndu-le aventuri fabuloase și oferind, malițios, realități deceptive. Drumețul nu ajunge nici măcar în Ceahlău sau Călimani (abia trece pe la poalele lor), singurele urcușuri pe care le consemnează fiind pe Hălăuca (prezentată ca un fel de Himalaie), și Cerbu, un „munte urît“, brăzdat de ploi, de peste Neagra Broștenilor. Contactul cu „natura umană“ a locuitorilor îl face să schimbe lentila academist-livrescă și legendară cu una realist-demitizantă. Autorul învăluie livresc și mitologic pentru a dezvălui moral, fie și în doi peri, mizeria, violența, promiscuitatea, alcoolismul, amorurile ilicite și conflictele mocnite ale muntenilor din sate sau ale monahilor de ambe sexe. Fin observator al feminității epocii și al dramelor sexualității pudic ascunse (maica Filofteea, misterioasa gazdă din Borca, ghidul montan Axinia, jupîneasa Zamfira, Floricica ș.a.), el citește uman-prea umanul dincolo de convenții și conveniențe. Tonul general rămîne totuși benign, frivolitatea – fără consecințe, iar critica socială – pusă sub semnul unei filosofii a rîsului care exclude, din principiu, rînjetul: „Singurul dobitoc căruia i s-a dat darul de a rîde e omul; prin urmare, cel ce nu rîde nu se ridică dincolo de treapta necuvîntătoarelor cu patru picioare. De omul care nu rîde, ferește-te, că e rău. Sînt și oameni care nu rîd, dar care rînjesc; de aceia ferește-te iar, căci aceia se aseamănă cîinilor care își arată colții gata să te înhațe…“1 Nu doar anticlericalismul manifest (Octav Botez a văzut în el un „păgîn“ fără pereche), ci și gurmanderia rabelaisiană și echivocurile licențioase îl apropie de Creangă pe acest „moralist jovial“, care-l prefigurează, uneori, pe Damian Stănoiu.
Postura pe care Hogaș și-a construit-o e responsabilă și de fabulațiile, de el întreținute, privind cenzurarea de către Ibrăileanu a „celor cinci volume“ ale sale; sau cele despre „distrugerea“ primei tipăriri în volum a Amintirilor dintr-o călătorie (1912), publicate inițial în revista nemțeană Asachi (1882). Mistificarea a fost extinsă de Sadoveanu & Co inclusiv asupra ediției „corecte“ din 1914 – mistuită într-un incendiu, împreună cu sediul revistei – la care s-ar fi lucrat din greu în redacție, dar a cărei ortografie fusese de fapt modificată de autor în vederea unui premiu al Academiei care n-a mai venit. În prefața ediției din 1947, Vladimir Streinu a supus legendele grupării ieșene unui prob examen al variante lor, dezvăluind realități prozaice. Editorul evidenția, de asemenea, trudnica elaborare stilistică a scriitorului și lenta sa lepădare, pe parcursul vieții, de podoabele limbajului cărturăresc. Întrebarea e în ce măsură (mai) poate fi luat în serios un discurs narativ, în care autoiluzionarea șarjată și mistifi ca rea glumeață devin greu separabile. Histrionul bonom e un maestru al ambiguității, ale cărui hiperbole (marcă înregistrată, înaintea celor ale lui Geo Bogza) trec de la afectarea grandiosului sublim la caricatură, fiind utilizate nu doar în secvențele peisagistice, ci și în construcția de personaje („uriașii“ Ion Rusu și Irimia Honcu ș.a.).
Chiar cînd afectează prăpăstiile sublimului, Hogaș rămîne în zona pitorescului agreabil, ca și munții pe care-i străbate. Focurile de artificii retorice ale entuziasmelor în fața naturii se sting invariabil la popasurile prin sate și la hanuri, la schituri și mănăstiri: „amanta“ pe care satirul mucalit o „vrăjește“ ca un rapsod în extaz își dezvăluie înfățișarea modestă de sub farduri: o umanitate mizeră, umilă, dar vie și autentică. Drumețul simpatic-cabotin e un experimentator subversiv. Într-o monografie altfel solidă, Mircea Platon a ținut să vadă peregrinările sale ca pe niște „poteci neumblate ale naționalismului ro mânesc“; o supralicitare ținînd mult mai mult de agenda comentatorului decît de aceea a scriitorului. Pentru cititorul „post-umanist“ de azi, retorismul livresc, stilistica baroc-clasicizantă, descrierile artificioase de natură și pletora de referințe istorice sau mitologice au devenit, probabil, iremediabil desuete și antipatice. Însă adevăratul Hogaș nu e acolo, ci în spatele acestei fațade: bunăoară în anticlericalismul hîtru, în lectura „pe dedesubt“ a moravurilor și, nu în ultimul rînd, în ospățurile „primitive“, de haiduc și pustnic, care-i asezonează drumețiile. Atitudinea sa de „mojic“ în raport cu mofturile literaturii „de salon“ e o formă de rafinament frust.
Ibrăileanu l-a transformat, ca omagiu postum, în personaj episodic de roman; figura „domnului Dimitriu“ din Adela, e a lui Hogaș, care se numea, de fapt, Dimitriu: „un bărbat de vreo șaizeci de ani, dar superb de sănătate și veselie, tăiat în proporții ciclopice, cu o față de satir bătrîn, încadrată într-o barbă gălbuie, rară, și găurită de doi ochi mici, verzi, pătrunzători, care rîdeau parcă necontenit singuri, fără participarea feței, cu o pălărie cît o roată de trăsură, cu o manta imensă și cu ciorapii roși peste pantalonii bogați în urme de noroi și de oleiul diverselor conserve“). Fiu și ginere de protopop, „vestitul excursio nist“ de la mănăstiri care flirtează cu maicile și cu stareța înainte de a se deda, la vreun schit de călugări, unui borș de chitici cu hribi fripți pe jăratic, e un revers al învățătorului-țăran răspopit Ion Creangă, pentru care „sentimentul naturii“ e redus la minimum. Spre deosebire de Nică-al lui Ștefan a Petrei Ciubotarul, care coboară la șes urmînd traseul școlilor unde învață, profesorul de liceu Hogaș evadează incognito spre libertatea „adulterină“ a potecilor montane, picarescul hoinărelilor singuratice acoperind geografia nemțeană de proximitate pînă la granița Bucovinei habsburgice, sau, spre sud, la Tazlău. Există însă, în paginile memorialelor sale fabulatorii, o pedagogie antimodernă a drumeției: „Orice călătorie, afară de cea pe jos, este pentru mine o călătorie străină; a avea la îndemînă cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezînd și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi.“ Ea va fi preluată, nostalgic, de Mihail Sadoveanu în cîteva secvențe din Poveștile de la Bradul Strîmb (1943).
„Discursul gurmand“ trimite la un moldovenism sui-generis în care voluptatea „minciunii“ ficționale se confundă cu autenticitatea robustă a gustului. În al doilea volum al trilogiei La Medeleni, cucoana Catinca Balmuș, apriga gospodină ieșeană mutată la București, aprecia din sumarul Vieții Românești (la care soțul jurist, conu Mihăiță, îi era abonat), doar „blăstămățiile lui Patrașcanu și minciunile mîncăului de Hogaș: moldoveni de-ai noștri.“ Memorabilă încadrare! Nota bene, Ionel Teodoreanu fusese, între 1905-1906, elevul lui Hogaș la Liceul „Național“ din Iași; ca autor al unei teze la Română conținînd două pagini de metafore, viitorul Metaforel va fi taxat, părintește, de profesor „porc de plagiator“ după stilul său înflorit…
___________
1 La călugărie (amintiri de student), în Revista Fundațiilor Regale, VIII, București, 1941, nr. 6.