La 130 de ani de la naștere (octombrie 2024) și la 50 de ani de la moarte (2025), constatăm că prea multe nu s-au scris de-a lungul vremii despre mezinul Nicolae, fratele mai puțin cunoscut al poetului Ion Pillat, rămas în umbra acestuia, deși înzestrările sale și destinul nu poartă deloc pecetea cenușiului sau a mediocrității. Și poate că s-ar fi știut și mai puține astăzi, dacă nu ar fi ținut să schițeze el însuși câteva siluete din familia ilustră din care se trăgea, adunate într-un volum apărut la Paris 1), în 1943. Apropiindu-se de încheierea celui de-al cincilea deceniu de viață, departe de toți ai săi rămași în țară, va fi fost îmboldit să își evoce genitorii, copilăria, adolescența și tinerețea, cu atât mai mult cu cât se socotise întreaga viață un ins cu propensiuni literare cu precădere prozastice, nu atât din considerente reale, de structură și temperament, cât din competiția lirică cu fratele său mai mare, din care nu putea ieși învingător. În plus, la data întocmirii medalioanelor de familie, România traversa „cea mai tragică perioadă din istoria ei“, cum notează în textul introductiv intitulat Amintire, iar strămutatul în capitala Franței nu putea să nu se întrebe cu firească neliniște: „Cum va arăta ziua de mâine?“. Și, în loc să se hazardeze făcând predicții pentru viitor, Nicolae Pillat, aidoma fratelui său, a ales să se refugieze în trecut („Trăim din amintiri, nu din prezent“, este motoul volumului), dezvăluind celor din prezentul de atunci cum arătaseră ziua și lumea de ieri, cu precădere vârsta de aur a copilăriei, când toate în lume, în țară, în familia lărgită și în casă îi păreau copilului așezate, rostuite, bune și frumoase, indiferent că era vorba de București, Predeal, Florica, Miorcani sau Paris.
Văzuse lumina zilei pe 29 octombrie 1894 și se împărtășise și el de atmosfera din familia Brătienilor, în mijlocul cărora crescuse, de pitorescul moșiei de la Florica, unde jocurile aveau un farmec aparte alături de fratele Ion și de sora Pia, unde instruirea nu era o corvoadă, ci o plăcere și o datorie de onoare, și unde, ajuns adolescent, puteai să te plimbi în voie pe dealuri și să te lași pradă reveriilor. Își însoțise adesea bunica în timpul inspecției de dimineață, începută în curtea păsărilor, continuată apoi în grădina de legume, în grajduri și în staul, în lăptărie și în grădina de flori. De altfel, toți Brătienii, frații și surorile mamei, se ocupaseră atât de mult de cei trei copii ai Mariuței Pillat, încât Nicolae repeta, ori de câte ori avea ocazia, că „fratele, sora mea și cu mine am avut patru tați și patru mame, căci unchii și mătușile mele ne-au educat la fel de mult ca și părinții noștri“ (2). Astfel, învățase să citească cu Tanti Tați (3), care îi dădea câte o literă din ciocolată ori de câte ori îi spunea corect alfabetul, iar soțul acesteia, căruia copiii îi spuneau unchiul Nicol, îl lecuise de frica de întuneric, tot el oferindu-i și prima țigară („Ce bună mi s-a părut acea primă țigară din tutun adevărat! Fumasem o mulțime, din șireturi de pantofi și frunze uscate.“ (4)). Mătușa Sabina (5) îi corectase greșelile de franceză și îl învățase denumirile plantelor, florilor și copacilor în timpul lungilor plimbări pentru care era proverbială. Tot ea organizase la București un celebru bal al micilor bucătari, special menit nepoților și prietenilor acestora, iar într-un rând, când Nicolae era foarte mic, dar fusese lăsat să participe la o masă de familie, tot Sabina îl învățase să pună puțină apă rece într-o farfurioară și, cu degetul înmuiat în ea, să se frece la ochi ca să nu adoarmă. Cea mai tânără mătușă, Pia (6), pe care copiii o apelau Lelița, era privită ca „o a doua mamă, profesoară și prietenă“; cu ea făcuse clasele primare la Florica, tot ea fiind cea care îl recompensa, după trecerea examenelor, cu prăjituri la cea mai bună cofetărie din Pitești. Unchiul Otola (7), numele de alint dat de copiii Pillat lui Dinu Brătianu, îi subjugase cu istoriile din O mie și una de nopți, pe care le povestea „într-un mod atât de colorat, așa de pasionant, așa de potrivit cu vârsta noastră, încât stăteam să-l ascultăm nemișcați ore întregi“ (8). Același unchi Dinu acceptase să îl ia într-o excursie pe Ceahlău când Nicolae avea doar șase-șapte ani, copilul fiind emoționat la gândul că avea să urce pentru prima oară pe munte, dar și timorat de poveștile cu urși auzite până atunci. Odată prins gustul, luase parte apoi la nenumărate drumeții montane, alături de toți unchii și mătușile materne și de prietenii acestora, adesea personalități istorice, politice și culturale. Învățase să călărească supervizat de mama sa, la Miorcani, nescutit de căzături repetate, căci avea de depășit o frică de cai dobândită în fragedă copilărie. De la unchiul Vintilă învățase corectitudinea și lipsa de compromis, iar pe Ionel Brătianu, alintat unchiul Tititi, îl ascultase de nenumărate ori, în timpul unor plimbări la Florica sau Predeal, vorbindu-i despre istoria familiei și a neamului, tot el tachinându-l mai târziu în legătură cu talentele literare, căci Nicolae era și el îmboldit de muze.
Tatăl, Ion N. Pillat (9), îl adorase încă de la naștere. „Niciodată nu m-a pedepsit, nu m-a mustrat, nu mi-a refuzat nimic. Adeseori când mama, fratele sau sora mea vroiau ceva de la el, dar nu îndrăzneau să-i ceară, mă însărcinau pe mine să intervin și, grație mie, tata spunea mereu da“ (10). Atunci când Nicolae era pedepsit, aceasta însemnând că nu primea desertul cuvenit, tatăl îl păstra pe al lui și, pe ascuns, i-l ducea copilului după masă, anulând practic lecția corectivă urmărită de mamă. Suprema dovadă a iubirii necondiționate este aceea că, deși picase bacalaureatul, tatăl îi dăruise un ceas de aur, în semn de consolare, așa cum, în 1906, pe când Nicolae era încă elev, Ion N. Pillat, venit să-și viziteze familia, strămutată de câteva luni la Paris pentru desăvârșirea studiilor celor trei copii, cumpărase pe loc un automobil Lorraine-Dietrich, pentru că mezinul iubit exclamase în plină stradă: „Oh! Ce mașină frumoasă! Cât mi-aș dori să am una ca asta!“ (11). Dezvoltase de mic o pasiune pentru trenuri și „drumul de fier“, atât de irepresibilă încât își implora rudele, venite în vizită la Miorcani sau la Predeal, să nu se spele imediat după sosire, pentru că miroseau „așa de bine a tren“! „Cum auzeam șuieratul vreunei locomotive sau cum vedeam un șomoiog de fum pe deasupra copacilor [din proximitatea casei de la Predeal], mă grăbeam spre unul dintre balcoanele vilei ca să văd trenurile intrând sau ieșind din gară. Și mă întorceam alergând, cu răsuflarea tăiată, pe terasa casei, să le spun unchiului Nicol și mătușii Tați, care se odihneau la soare: – Știți, tocmai am văzut-o pe imensa, pe frumoasa. Așa le spuneam la toate locomotivele“ (12).
Mama, Mariuța Pillat, născută Brătianu, își dusese cele trei odrasle la Paris, înscriindu-l pe Ion, cel dintâi născut, la un liceu cu renume, Henri IV, iar pe Nicolae, la École Alsacienne, ambii ca externi, sora Pia rămânând să fie instruită acasă, în apartamentul din Bulevardul Saint-Michel. „Cu vitalitatea ei nemaipomenită, cu entuziasmul, energia, perseverența cu care acționa în orice situație, mama, ca să ne îndemne să facem ceea ce dorea ea, ne dădea exemplul nu numai în ceea ce privește munca, ci și distracția. În afară de orele de curs, acasă luam lecții de română, de matematică, de literatură, de pian, de desen, de sculptură. Urmam cursuri de dans, vizitam muzeele și expozițiile, mergeam la concerte, la Operă, la Opera Comică, la Comedia Franceză, la Odeon. Ne dădeam cu patinele cu rotile și cu cele de gheață; jucam tenis, călăream și adesea mama ne lua cu ea în vizitele la prietenii ei francezi.“ (13). Profitând de automobilul cumpărat în 1906 de soțul ei, își dusese copiii în excursii prin toată Franța, în timpul vacanței de Paște din fiecare an. „Așa am văzut împrejurimile Parisului, Normandia, Bretania, Loara și castelele ei. În fiecare dintre aceste excursii luam cu noi fie un membru al familiei în trecere pe la Paris, fie prieteni. Așa am fost de câteva ori la picnic cu George Enescu, în pădurea de la Fontainebleau“ (14). Când viitorul poet Ion Pillat a intrat la Sorbona, mama și sora s-au întors definitiv în țară, liceanul Nicolae rămânând alături de fratele mai mare „pe cont propriu“, într-un mic apartament închiriat „pe nou construita stradă Pierre Currie, la numărul 4“, viața pe care o duceau fiind „o viață de student, cu toată munca, distracția și, câteodată, fantezia pe care o implică“ (15).
Termenul fantezie acoperă de bună seamă și primii fiori ai dragostei pe care Nicolae îi simte foarte curând, în 1912, când vede întâmplător pe stradă o tânără care „purta o mică pălărie cu pene, de sub care ieșeau bucle blonde; strânsă într-un taior foarte simplu, ținând niște cărți sub mâna stângă, legănând brațul drept, subțire și elegantă, mergea cu pas repede spre sala de curs de pe Bulevardul Observatorului“ (16). Din acel moment, nemaiputând să și-o scoată din minte, Nicolae a încercat să o revadă zilnic, urmărind-o discret de pe trotuarul opus. Curând, un bun prieten francez, care o cunoștea, i-a făcut cunoștință cu Yvonne Viallet, cea care după patru ani avea să-i devină soție. Până atunci însă au trecut prin toate etapele îndrăgostirii, cu repetate întâlniri în Grădinile Luxembourg, plimbări pe patine cu rotile, scurte întâlniri la colț de stradă, după ieșirea de la școală. S-au căsătorit peste patru ani, în 1916, locuind pentru început în același apartament din strada Pierre Curie. Însă, după numai câteva luni, Nicolae a fost nevoit să părăsească Parisul pentru a se alătura regimentului din care făcea parte, căci România intrase în război. Așa se face că de venirea pe lume a fiicei sale Nicole (alintată Nini) a aflat la Botoșani, „dintr-un ziar franțuzesc vechi de câteva luni“, iar s-o țină în brațe a reușit abia în vara anului 1918, când s-a întors în Franța cu gradul de căpitan în rezervă, fiind decorat, pentru faptele sale de arme, cu Crucea de Război a României.
După Primul Război Mondial, Nicolae Pillat, deși stabilit la Paris, își petrecea vacanțele în țară, aducându-și cu el soția și fetița. La Miorcani aveau o cameră menită pentru astfel de ocazii, nepoata Pia amintindu-și cum „parfumul de miere al țigărilor Craven A (17), pe care le fuma Niculae, dăinuia cu lunile acolo, amestecat cu celălalt parfum, de lemn de trandafir și de cireș, al mobilelor vechi“, transformând „acea cameră într-o lume aparte, cu depărtări necunoscute și lumi stranii“ (18). În acei ani de după război, fratele lui Ion Pillat a ales să intre în administrație, ajungând în cele din urmă funcționar superior în Ministerul Comerțului, fiind detașat în Franța. Interesant este că, aidoma fratelui mai mare, cariera economică și comercială nu se suprapunea întru totul înzestrărilor și năzuințelor sale, fiind mai degrabă urmată pentru o sursă de venit sigură, cu atât mai mult cu cât devenise cap de familie. Ca și în cazul lui Ion Pillat, Nicolae avea să își cultive prieteniile și pasiunile artistice, la începutul anilor ’30 aflându-se printre promotorii români de la Paris ai unei inițiative lăudabile: înființarea Comitetului Internațional pentru Difuzarea Artelor și Literaturii prin Cinematograf (CIDALC) (19), alături de Elena Văcărescu și de Ion I. Cantacuzino (20). Comitetul, al cărui secretar era chiar Nicolae, își propunea „să patroneze orice film cu caracter științific, social, economic, istoric, artistic, instructiv, literar sau documentar, permițând prin difuzarea sa în diferite țări, înțelegerea și apropierea între popoare“. La nivel european, acest organism atrăsese personalități de primă mână, precum Thomas Mann, Paul Valéry, John Galsworthy, Aldous Huxley, Filippo Tommaso Marinetti ș.a. Provocați de inițiativa compatrioților stabiliți la Paris, un grup de entuziaști din țară fondează la București Comitetul Național Român CIDALC, prezidat de Mihail Sadoveanu, din conducerea căruia făceau parte Liviu Rebreanu, Ion Pillat, Victor Eftimiu, Adrian Maniu, printre membri numărându-se Nicolae Titulescu, N. Iorga, George Enescu, Henri Coandă ș.a. Printre multele exemple care se pot da ca reușite ale acestui demers, de mai bună cunoaștere, înțelegere și apropiere între popoare prin cinematografie, se numără și filmul Pădurea spânzuraților, ecranizarea realizată de Liviu Ciulei în 1965, primul film românesc cu ecou internațional, tocmai prin premiul câștigat un an mai târziu la Festivalul de Film de la Cannes, printre organizatorii căruia s-a aflat și Nicolae Pillat.
În tulburii ani de la finele deceniului trei al secolului trecut, compatriotul nostru este transferat de la Ministerul Comerțului la Ambasada României de la Paris, în calitate de consilier economic. În aceeași funcție îl vom regăsi, atașat pe lângă Legația României de la Vichy, și după ocuparea Franței. În această calitate, locuia în camera cu numărul 319 din așa-zisa Vilă a Ambasadorilor, o anexă a renumitului Hôtel des Ambassadeurs din orașul francez (21). Resimțind șederea pe timp de război și de ocupație aproape ca pe o experiență carcerală, în plus „sătul de propria sa plictiseală“ și îmboldit de muză să edulcoreze realitatea, Nicolae Pillat se pune pe scris și, la începutul toamnei 1941, tipărește o broșură destinată – ca întotdeauna – prietenilor apropiați, intitulată Le Hall des Ambassadeurs, cuprinzând „definițiuni umoristice și ironice la adresa șefilor de misiune acreditați în Franța“. Dan Toma Dulciu, în lucrarea citată, descrie în detaliu, cum acest demers, fără alt scop decât gratuitatea artistică, îl va costa pe Nicolae cariera diplomatică, deoarece Ministerului Afacerilor Străine de la București se sesizează în septembrie 1941 și cere explicații șefului de legație de la Vichy, care nu reușește să îl convingă pe Ministrul Alexandru Cretzianu că „placheta incriminată a fost scrisă cu titlu particular, în puține exemplare, fiind distribuită numai prietenilor săi intimi“. Inițial este cerută sancționarea cu „mustrări“ a celui care, prin nechibzuința sa, tinde să „compromită prestigiul“ Legației române, ulterior însă, faptele părând mai grave, implicând și Ministerul Comerțului, Nicolae Pillat este rechemat în Administrația Centrală, începând cu 1 octombrie. Întors în țară, „bruftuluit și «săpunit» corespunzător, Nicolae I. Pillat reușește să convingă din nou pe diriguitorii Externelor că se va cuminți, urmând să revină la postul său din capitala provizorie a Franței“, notează același Dan Toma Dulciu. Dar inculpatul nu se va cuminți, cum promisese, ci va recidiva peste un an, așternând pe hârtie, în septembrie și octombrie 1942, un soi de jurnal dedicat tot lumii diplomatice, intitulat Vichy „319“ Hotel des Ambassadeurs, care va fi publicat ulterior în limba franceză (22). El înfățișează „cu fidelitate atmosfera anilor grei ai războiului, chiar în zilele fierbinți ale ocupației, caligrafiind cu minuțiozitate chipuri și întâmplări memorabile […], fața nevăzută a unei comunități românești din străinătate: mentalitate, constrângeri, relații interpersonale, toate însă circumscrise unei situații limită: războiul“ (23). De data aceasta, superiorii săi nu vor mai trece cu vederea întâmplarea, punând capăt carierei diplomatice a lui Nicolae Pillat, a cărui misiune va înceta la 1 noiembrie 1942.
În plin război, apropiindu-se de vârsta de cincizeci de ani, eliberat din funcție și pornit pe drumul memorialisticii, Nicolae va schița portretele rudelor sale apropiate, în volumul Silhouettes de ma famille, dovedind, aidoma fratelui său, că trecutul este viu și funcționează ca un veritabil refugiu nu numai la senectute, ci și în vremuri de restriște. În același an, 1943, va semna prefața romanului Messer Marco Polo, scris de irlandezul Donn Byrne în 1922, traducerea în limba franceză aparținând unui bun prieten cu rang înalt în diplomație, contele Gerald Edward OKelly de Gallagh et Tycooly (24).
după încheierea războiului, până la sfârșitul vieții, s-a dedicat acțiunilor întreprinse de comitetul cinematografic înființat în anii ’30, promovând cu entuziasm și filmele documentare și artistice românești în Franța și în lume. Când îl întâlnise pentru prima oară, invitat la București în calitate de vicepreședinte al CIDALC, Corneliei Pillat îi păruse inițial a fi „puțin poet, puțin actor, dar cu mult farmec“ (25), de fapt, „o replică mai șlefuită“ a tatălui lui, Ion N. Pillat, sesizând în chipurile și personalitățile suprapuse ale celor doi „aceeași reverență amabilă a gesturilor și același zâmbet binevoitor, mai nuanțat de un humor spiritual la fiu decât la tată“ (26). Dinu Pillat, obișnuit din copilărie cu unchiul patern și mai reținut în declarații, aidoma tatălui său, îi va scrie surorii Pia că „trecerea lui nenea Niculae prin București a constituit un plăcut divertisment familial“, găsindu-l „încântător și înduioșător în același timp“ (27). În schimb, peste un sfert de veac, Cornelia Pillat va rememora cu lux de amănunte întâlnirea cu acest personaj fascinant, venit realmente din altă lume: „Dinu îmi pomenise cu admirație juvenilă despre elegantul Nicolae – stabilit și căsătorit la Paris – care, în rarele sale vizite la București, prăpădea de admirație o întreagă societate de doamne bătrâne, prietenele mamei sale, pe care le vizita pe rând. Eu l-am cunoscut abia în 1970, cu câțiva ani înainte de a muri, când a revenit la București pentru a stabili relații cu cinematografia română. Oriunde, încânta cu politețea sa desăvârșită și simpatia cu care învăluia pe fiecare dintre interlocutorii săi cu căldura și voioșia privirii care dădeau viață ochilor de un verde-cenușiu de iaz. Printre personajele celebrei sale familii, alunecase cu nepăsare și își jucase viața ca un actor, cucerindu-le îngăduința, iar acum pe noi ne fermeca prin talentul său de povestitor. Pe figura sa proaspăt rasă și cu tenul încă ușor colorat, juca în permanență un zâmbet care se aduna supravegheat în conturul buzelor subțiri și ne privea cu un humor nu lipsit de duioșie, înșirându-ne și pe noi pe firul vrăji sale, atunci când ne imagina, ca la teatru, întâmplări la care luase parte sau personalități de seamă și actori venerați pe care-i cunoscuse, trăindu-și astfel încă o dată cu noi viața. Nu era înalt și cei aproape optzeci de ani erau divulgați de o ușoară gârbovire și de mersul încetinit din cauza reumatismelor, dar altminteri hainele sale vechi își păstraseră eleganța și cădeau impecabil, sacoul era înflorit la butonieră cu La Légion d’honneur, iar pantofii erau lustruiți conștiincios. Chiar de la coborârea din tren se dovedea a fi un adevărat curtean, cu politețea sa delicată față de fiecare și darul de a improviza conversații pline de tact.“ (28). Revenit în țară după atâta amar de ani, era firesc să-și dorească să revadă locurile în care copilărise, și, grație bunelor relații cu autoritățile române, mulțumite de promovarea oricărui produs autohton peste granițe, a obținut o mașină și, însoțit de Cornelia Pillat și de un „supraveghetor“, a ajuns la Florica, unde a putut să cutreiere doar aleile pustii ale parcului, accesul în vilă fiindu-i interzis, de vreme ce devenise casă de oaspeți pentru nomenclatura comunistă de grad superior, aparținând CC al PCR. La câțiva kilometri distanță, la Golești, au avut voie să viziteze și clădirea, transformată în muzeu, pentru că devenise un simbol al Revoluției de la 1848. Cel care odinioară prinsese locurile încă pline de viață, neîncremenite într-o pioșenie muzeală, „a pășit în sufrageria unde luase ceaiul și masa de atâtea ori și a privit surprins mobilele uscate, fără de lucire, asfixiate, lipsite de căldura respirației celor care le folosiseră cândva. În parc l-am văzut pe bătrân rătăcind pe alei, poticnindu-se, cu privirea pierdută, văzând ceea ce eu nu vedeam, părând că vrea să prindă fuioare de vedenii cu degetele noduroase ale mâinilor întinse înainte“ (29).
Din 1970, Nicolae va reveni în România în fiecare an, până cu puțin înainte de moarte. Când, în mai 1972, Dinu Pillat îl revede, îi scrie Piei, în Anglia, lăudând tenacitatea bătrânului de aproape 80 de ani, trecut și printr-un accident: „Astăzi dimineață a sosit din nou în țară nenea Niculae, mai scund, cu o cochetărie vizibil stânjenită, pentru prima oară în baston după fractura sa de col femural din iarna trecută. Este extraordinar cum izbutește să se țină de bine, cum încearcă să-și joace rolul monden, cu capul sus, elegant și spiritual până la sfârșit“ (30). A participat, alături de alte rude venite de peste hotare, la căsătoria strănepoatei Monica Pillat în primăvara lui 1973. În vara anului 1974, când a obținut pentru prima dată pașaport pentru o călătorie în străinătate, după o excursie în sud-vestul Irlandei, oferită de cumnata Pia Pillat-Edwards, Cornelia Pillat a primit în dar de la aceasta o sumă de bani pentru a petrece două săptămâni și la Paris. Entuziasmul lui Nelli a fost însă spulberat de îndată ce a pășit pe peronul gării pariziene. „Nenea“ Nicolae i-a părut neliniștit și, ajunși acasă, a întrebat-o fără ocolișuri de câți bani dispune, rechiziționându-i pe dată și calculând că nu îi vor ajunge decât pentru o ședere de patru zile. După deziluzia și revolta resimțite inițial, bănuind motivul acestei primiri glaciale, nepoata prin alianță a reușit să treacă peste incident și să se bucure de scurtul popas în orașul luminilor: „Mi-am spus mai târziu că poate se temea că voi rămâne la Paris sau că voi lua legătura cu prietenii și foștii colegi, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care vorbeau la Europa Liberă și, în felul acesta, voi prejudicia relațiile sale cu România comunistă. Oricum, după ce nenea Nicolae m-a știut cu totul dependentă de el, a devenit jovial și fermecător. Apoi timp de patru zile mi-a fost ghidul ideal prin Paris, conducându-mă oriunde voiam cu o răbdare și bună dispoziție nespuse, de parcă aceasta era atunci singura rațiune a existenței sale“ (31).
Ultima vizită la București a avut loc cu puțin timp înainte de a își urma rudele iubite, mutate dincolo, la masa umbrelor. Îi murise soția de curând și, de aceea, în ciuda ținutei impecabile de totdeauna, părea „absent, fără strălucire, entuziasmându-se formal de bucatele care-i plăceau și i se pregătiseră anume“ (32). Nepotul Dinu Pillat și strănepoata Monica, după ce l-au condus la gară, i-au povestit Corneliei felul în care s-au despărțit, neștiind că o să fie pentru totdeauna: „Hamalul l-a urcat și pe el pe platforma cu rotițe, alături de geamantanele lui atât de ordonate, și a dispărut astfel cu capul picotind și fluturându-și mâna în semn de rămas-bun“ (33). S-a stins din viață în toamna anului 1975.
__________________________________________
1 Nicolae Pillat, Silhouettes de ma famille, Imprimerie A. Sirot, Paris, 1943; ed. rom. Siluete din familia Brătianu, traducere de Miruna Lepuș, ediție îngrijită și note de Silvia Colfescu, Editura Vremea, București, 2008.
2 Nicolae Pillat, Siluete…, op. cit., p. 86.
3 Mătușa Tatiana, fiica lui Ion C. Brătianu și a Calyopiei, căsătorită cu omul politic liberal, prefect de Ilfov, Ilie I. Niculescu-Dorobanțu.
4 Nicolae Pillat, op. cit., p. 143.
5 Fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu, căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino.
6 Mezina lui Ion C. Brătianu, căsătorită, abia după moartea mamei, cu diplomatul, economistul și bancherul Alexandru Alimăneștianu.
7 „Oare de ce îi spuneam unchiul Otola? Ca și în cazul unchiului Tititi, nu găsesc nicio explicație plauzibilă printre amintiri”, Nicolae Pillat, op. cit., p. 115.
8 Ibidem.
9 Rentier, proprietar de moșii în nordul Moldovei, parlamentar (cel mai tânăr deputat român, ales, la senectute, senator pe viață) provenea dintr-o veche familie răzeșească, menționată de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae.
10 Nicolae Pillat, op. cit., p. 49.
11 Ibidem.
12 Idem, p. 144.
13 Idem, pp. 36-37.
14 Idem, p. 37.
15 Idem, p. 62.
16 Idem, p. 165.
17 Marcă britanică de țigări produsă începând cu anul 1921.
18 Pia Pillat, Sufletul nu cunoaște distanțele. Pagini de corespondență cu familia Pillat, ediție de Monica Pillat, Humanitas, București, 2009, p. 271.
19 Toate informațiile referitoare la CIDALC sunt preluate din lucrarea lui Dan Toma Dulciu, Nicolas Pillat, Vichy „319” Hotel des Ambassadeurs, București, 2014, pp. LXIX-LXXIII, accesată online la data de 8 noiembrie 2025, https://archive.org/details/NicolasPillat/page/n71/mode/2up.
20 Deși absolvent de medicină, a fost unul dintre pionierii meseriei de cronicar de film.
21 Dan Toma Dulciu, op. cit., pp. LXXIII-LXXVII.
22 Nicolas Pillat, Souvenirs inachevés… (récits de vie pendant la Seconde Guerre mondiale), Paris, Imprimerie A. Sirot, 1943, 130 p.
23 Dan Toma Dulciu, op. cit., p. V.
24 Fost ambasador al Irlandei în Franța (1929-1935), singurul diplomat irlandez rămas la Paris în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care, prin aparenta colaborare comercială cu ocupanții nemți, cărora le vindea vin din compania pe care o deținea, Vendome Wines, a reușit să salveze numeroși prizonieri irlandezi, transmițând totodată britanicilor informații din Franța ocupată.
25 Cornelia Pillat, Ofrande, a doua ediție, adăugită, a volumului de memorialistică Eterna întoarcere, prefață de Doina Uricariu, Editura Universalia, București, 2002, p. 133.
26 Idem, p. 137.
27 Dinu Pillat, scrisoare către sora Pia, din 20 noiembrie 1971, în Pia Pillat, Sufletul nu cunoaște distanțele. Pagini de corespondență cu familia Pillat, ediție de Monica Pillat, Humanitas, București, 2009, p. 216.
28 Cornelia Pillat, op. cit., pp. 134-135.
29 Idem, p. 125.
30 Dinu Pillat, scrisoare către sora Pia, din 18 mai 1972, în Pia Pillat, op. cit., pp. 219-220.
31 Cornelia Pillat, op. cit., p. 136.
32 Idem, p. 137.
33 Ibidem.