Am tânjit ani și decenii după democrație. Întâi au sperat părinții noștri că vin americanii. N-au venit. Pe urmă a căzut Cortina de Fier. Dar tot am aflat cum e dincolo de ea. Și ne-am întrebat: la noi de ce nu e ca acolo? Firește, la ambele categorii de proprietari ai speranțelor, adăugați un moderator „unii dintre“. Unii dintre părinții noștri au sperat că vin americanii în anii ’40 și ’50. Unii dintre noi au auzit că acolo e altfel, adică așa cum am fi vrut să fie în țara în care trăiam. Atunci, pesemne, a apărut și gluma tristă: „Dacă la ei e așa de rău și la noi e așa de bine, atunci de ce la noi e așa de rău și la ei e așa de bine?“ Firește, referința era minciuna oficială despre fericirea din lagărul zis al păcii, și nefericirea celor de dincolo. După ce se confiscase totul de la cei care aveau, după ce se realizaseră, azi am spune implementaseră, noile bancnote cu spice și alte tractoare ale vremii, a apărut, parcă, o geană de lumină. Nu, nu era luminița de la capătul tunelului, ci mai degrabă o rază ce scăpa printr-o fisură a acoperișului tunelului nesfârșit prin care treceam. Raza asta s-a numit dreptul la proprietate privată, limitat la apartamentul de bloc în care locuiam mulți dintre noi și un automobil ca vai de el. Dar nu era, totuși, ca la ei.
Lucrurile s-au complicat pentru cei care mai voiau de la viață și altceva. Bunăoară să audă, afirmat clar, adevărul. Or, asta era departe, foarte departe de lagărul nostru… Cel mai greu era pentru cei care, știindu-l, cât îl știau, doreau să poată, ei, afirma acest adevăr. Și deși nu mai ajungeai chiar la canal dacă îndrăzneai să te manifești deschis împotriva minciunilor regimului, o reeducare cu bâta și injecția tot îți aplicau. Așa că, vorba unei poete apropiate mie, „bunica m-a învățat Tatăl Nostru, dar numai pentru acasă“. Adevărul era, deci, numai pentru acasă. Ce sursă de nebunie și ce generator al unui complex teribil era zidul care ți se ridica între familie și publicul larg, necunoscut! Și ideea că acolo, afară, în lagăr, era periculos să spui ce crezi despre altceva decât despre fleacurile cotidiene. Și nici despre alea decât cu o severă selecție. Ceea ce, nu e o noutate, distrugea coerența unei societăți, empatia și solidaritatea. Ce-mi pasă, bine că n-am pățit-o eu… Mentalitate care demonstrează că unii, doar unii, subliniez, s-ar fi bucurat să scape de cenzură și de acel regim. Pe față au protestat, cum se știe, Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea, cei care au fondat SLOMR-ul, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii, ziariștii de la „România liberă“, Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu. Vasile Paraschiv, muncitorul care și-a permis să protesteze pe față împotriva regimului, a fost internat într-un spital de psihiatrie și schilodit, inginerul Gheorghe Ursu a fost ucis în închisoare.
Când Revoluția Română a învins, unii au murit, cei rămași ne-am putut bucura de libertate. Democrația s-a instaurat. Sau, poate, implementat, iar nu peste mulți ani, România s-a trezit în NATO și în UE. Numai că noi am ajuns acolo cam când aceste alianțe ce păruseră sigure până atunci au început să se clatine.
Au venit americanii, dar ne temem să nu plece și să lase liber locul rușilor, iar, ca acum vreo 80 de ani. Și, dacă ne uităm în jur, democrațiile se clatină mai peste tot în lume și partidele autoritariste și fascistoide se înmulțesc și câștigă voturile celor care cred că așa, cu ele, e mai bine.
Ne-om fi crezut proprietarii speranțelor, câteva generații la rând s-au nutrit din acest elixir care se ia gratis, în cantitățile dorite de fiecare. Și cum speranțele au început să se arate la capătul tunelului nostru, s-a și văzut că se întorc la prima lor formă, aceea de iluzie plăcută, de adormit adulții, alături de copii. Copiii, vă mai amintiți, își încep unele puneri în scenă, cu un fel de didascalie, mereu aceeași: „ziceam că…“. Da, ziceam că suntem în democrație, dar vai de cei care ies și aici din rânduri. Ziceam că suntem în NATO, dar Rusia e la o zvârlitură de băț și amenință să se apropie și mai mult, după care nimeni nu știe ce se mai poate întâmpla. Pe scurt, ziceam că e pace, dar ne înarmăm iar… Ziceam că dezarmarea a fost acceptată de toate țările, dar vai, ar cam trebui să creștem cheltuielile pentru apărare, întâi la doi la sută din PIB, pe urmă la trei, tot de-acolo, și în cele din urmă la cinci la sută.
Chiar proprietatea speranțelor, pe care părea că o mai putem păstra mult timp, începe să nu mai pară atât de sigură. Nemuritorul Caragiale are o schiță, desigur de un haz nebun, intitulată „Prea târziu“. Oare nu așa ar trebui să intitulăm și noi acest text despre norocul românesc?
Culmea „norocului“: când ne-au primit ziceam că e prea devreme, acum ni se pare că a fost prea târziu.