Dezbaterea despre cartea viitorului sugerează mai întâi o alta, referitoare la modul în care înțelegem viitorul, mai ales într-un timp ca acesta, când suntem într-atât de copleșiți de problemele prezentului, încât viitorul pare o temă mai degrabă secundară, ascunsă dincolo de orizont. N-ar trebui să se întâmple asta, dimpotrivă, într-un continuum temporal, a dialoga despre viitor are ca premisă asumarea atât a trecutului cât și a prezentului. În enunțul acesta se strecoară o subtilă tautologie, căci asumarea trecutului nu însemnă trecut, ci tot prezent. Asumarea trecutului e una dintre cele mai scurte definiții ale memoriei, iar memoria este trecutul conjugat la indicativ prezent. Precum edecarii de pe Volga din pictura lui Repin, în prezentul pe care-l trăim, ne opintim să tragem trecutul la mal, cu ceea ce ne rămâne din el după naufragiul pe care îl presupune trecerea timpului.
De ce înțelegerea prezentului este ipoteza necesară a prefigurării viitorului? Pentru că, oricât ne-am pune fantezia la încercare, felul în care oamenii își percep viitorul este, în cele din urmă, o consecință a percepției despre prezent. O perspectivă, à vol d’oiseau, asupra viziunii pe care oamenii au avut-o despre viitor în decursul timpului ne va facilita explicația.
În Antichitate, anticipările se întemeiau pe o concepție normativă. Orașul viitorului era bine rânduit, avem un bun exemplu în statul ideal din Republica lui Platon sau în cetatea circulară din Legile (de altfel, adesea cercul a fost asociat viziunilor utopice). Aristotel însuși vedea cetatea ideală într-o viziune geometrică, potrivit concepțiilor lui Hippodamos din Milet. Iar stoicul Zenon din Citium vedea cetatea ideală ca funcționând sub domnia Rațiunii.
Imaginea despre viitor a căpătat noi dimensiuni în Evul Mediu târziu și în zorii epocii moderne, când omenirea a început să înțeleagă tainele universului, să-și descopere propria planetă, un timp al tuturor posibilităților. Viziunea despre viitor nu putea fi decât optimistă, iar cetatea viitorului numaidecât luminoasă, cu locuitori fericiți. Iată câteva exemple: Thomas Morus – Utopia (care și consacră termenul, venit din greacă), Tommaso Campanella – Cetatea soarelui, Francis Bacon – Noua Atlantidă. Cât de departe sunt, de cetățile ideale, raționale, stăpânite de înțelepți și perfect circulare ale anticilor, Abația Thélème, din Gargantua și Pantagruel de François Rabelais (care a folosit pentru prima oară în limba franceză termenul utopia) sau Regatul Brobdignag al uriașilor blânzi din Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift! Omenirea era atât de optimistă în ce privește amintirile despre viitor, încât își permitea chiar să fie glumeață în legătură cu asta.
Încetul cu încetul, după trecerea perioadei luminilor și intrarea în cea a revoluțiilor, viziunea despre viitor a devenit mai greu de explicat printr-un singur adjectiv. A intrat într-o zonă de clarobscur, în care luminile și umbrele se amestecau și în care viziunea era n-aș spune pesimistă, dar ambiguă, și exemplul cel mai elocvent este ținutul Erewhon al lui Samuel Butler. În țara Erewhon, vinovat nu era cel ce fura, ci acela care se lăsa furat, iar a fi bolnav era un păcat, nicidecum unul salvator, dătător de trăiri intense, cum credea Friedrich Nietzsche. Lui Erewhon i-aș adăuga Vârsta de cristal al lui W.H. Hudson sau Ionia de Alexander Craig. Invocarea, drept contraexemplu, a lui Jules Verne nu se susține, el nu vorbea despre societăți utopice, ci despre personaje utopice.
În secolul al douăzecilea, al războaielor mondiale, al genocidelor, al gropilor comune, al apatrizilor și al ideologiilor folosite ca instrument al autorității, presimțirile despre viitor devin sumbre. Mai toate anticipările descriu catastrofe naturale, invazii ale unor civilizații extraterestre agresive, colapsuri instituționale, umilințe colective, spălarea creierelor și transformarea oamenilor în cifre, îngheț atomic. Secolul al douăzecilea a recuperat termenul de distopie de la John Stuart Mill cu atâta zel, încât a devenit el însuși un secol al distopiilor. Iată, printre numeroase exemple: H.G. Welles – Războiul lumilor, Evgheni Zamiatin – Noi, Aldous Huxley – Minunata lume nouă, George Orwell – 1984 și Ferma Animalelor, Karel Čapek – Război cu salamandrele, Ray Bradbury – Farenheit 451, William Gibson – Neuromantul, Upton Sinclair – The Millenium, o comedie a anului 2000, o variantă de secol douăzeci pentru Decameronul lui Boccaccio, sau, cu îngăduința dumneavoastră, Mircea Nedelciu – Tratament fabulatoriu. La drept vorbind, dacă, în plus, asemuim Războiul cu salamandrele din romanul lui Čapek cu războiul cu dronele de azi, tot ceea ce literatura a imaginat prin distopiile sale, cu excepție invaziei extraterestre, s-a adeverit.
După mii și mii de ani de istorie, de la căderea noastră în lume și până acum, omenirea a parcurs un traseu de la lumină către întuneric, de la optimism la pesimism. În romanul Cartea șoaptelor dau un exemplu simbolic al acestei căderi în trepte a umanității. În timpul masacrelor din Imperiul Otoman, din anii 1915 – 1916, stația terminus a deportărilor spre Deșertul Mesopotamiei, în Siria de astăzi se chema Deir-es-Zor. Acolo, în locul în care și-au găsit moartea zeci de mii de armeni, a fost creat primul lagăr de concentrare din istoria omenirii. Spațiul acela se află situat în proximitatea Tigrului și Eufratului, unde, potrivit legendei, era Paradisul, Grădina Edenului. În locul acela care simboliza Paradisul, omenirea a creat o poartă spre Infern. Ceea ce arată că istoria omenirii a fost nu o cântare a treptelor, cum zice psalmistul, ci o coborâre a treptelor.
Trebuie să salvăm percepția noastră despre viitor, în condițiile în care realitatea ne copleșește cu prezumțiile ei negative. În ce privește tema noastră, trebuie să recunoaștem că acest context nu este favorabil, viitorul nu primește cartea cu brațele deschise. Dar conștientizarea acestei realități e necesară, altminteri am fi dezorientați, precum în labirintul fără ieșire din povestea celor doi regi a lui Borges. Ar putea cartea să salveze, să schimbe presimțirile noastre despre viitor? În această privință, avem două perspective de abordare. Cea dintâi: cum va arăta cartea viitorului din perspectiva suportului pe care se scrie? Cea de-a doua: cum va arăta cartea din perspectiva a ceea ce se scrie?
Felul în care scrisul a devenit carte e una dintre poveștile fascinante ale omenirii. Primele „cărți“ pe care le avem sunt cele scrise în cuneiforme. O asemenea „carte“ este Codul lui Hammurabi încrustat pe o stelă de piatră. Sau plăcuțele de argilă de la Ninive. Au urmat papirusurile egiptene, scrierea hieroglifică, inventată, zice-se, de zeul Toth. Însoțirea pictogramelor (cuneiforme și hieroglife) cu ideogramele a avut importanța ei. Chinezii, de la uigurii din stepele mongole și până la locuitorii mărilor galbene, sunt alcătuiți din grupuri foarte variate. Cuiva i-a venit gând să pună următoarea întrebare: ce-avem în comun, noi, oamenii? Iată un posibil răspuns: când ne uităm la o pasăre, toți vedem pasărea. Și atunci au fost create niște simboluri, niște litere-idei, pe care le-au numit ideograme. Chinezii și-au păstrat unitatea datorită acestui sistem de ideograme și multe dintre performanțele civilizației chineze se datorează ideogramelor – nu uitați că ei au fost, cu multe secole înainte de Gutenberg, primii care au folosit tiparul.
Suportul cărților a continuat să evolueze. Papirusurilor egiptene le-au urmat sulurile din piele de capră de la Marea Moartă, apoi incunabulele, manuscrisele Evului Mediu, tipăriturile, care și ele au avut mai mult forme, de la placa și literele fixe, la placa și literele mobile. Și, iată, în sfârșit, e-book-ul.
Observăm o seamă de tendințe paradoxale. Prima: cu cât suportul a evoluat, cu atât puterea de răspândire a cărții a fost mai mare. S-ar spune că efortul de a găsi noi și noi suporturi a avut tocmai acest scop, de a da cărții o capacitate mai mare de răspândire. A doua tendință e complet diferită: cu cât suportul a evoluat, el a devenit mai fragil. Avem încă tăblițe de argilă arsă de la Ninive, avem atâtea papirusuri, dar oare peste două mii de ani va putea citi cineva o carte, fără ca paginile ei să se fărâmițeze? Sau va putea citi un compact disc de azi, fără ca el să se demagnetizeze, în condițiile în care deja nu mai avem posibilitatea de a citi casetele audio?
Cartea nu se mai răspândește astăzi prin teascurile lui Gutenberg, ci prin intermediul electronului și al văzduhului. Fiecare carte e ca o șoaptă care se aude în Epidaur, acel teatru magic în care oriunde șoptești, se aude în tot amfiteatrul. Astăzi, între cititori și cărți nu mai există frontiere, nu trebuie să ai pașaport ca să traversezi cyberspațiul.
Aceste succesiuni au avut, desigur, în fundal, evoluția tehnologică a omenirii. Și, oricât am fi de vanitoși, oricât am purta nostalgia bibliotecilor copilăriei și am fi încântați de foșnetul ca de aripă al paginilor, trebuie să acceptăm că, în ce privește suportul pe care se scrie, el va urma, neînduplecat, evoluția tehnologică. În prezent, așezarea unui manuscris în pagina cărții nu se mai numește redactare, ci tehnoredactare, iar cel care o face nu mai e redactor, ci tehnoredactor. Cartea nu se mai citește la lumânare, ci la veioză, într-o bună zi veiozele vor dispărea și ele, căci lectura va fi înlesnită de ecrane luminoase. Așadar, răspunsul la întrebarea cum va arăta cartea viitorului este dat de cyberspațiu, de capacitatea uluitoare a biților de a reproduce înțelesurile și a electronului de a se răspândi cu viteza luminii. Simbolic vorbind, cărțile se vor scrie cu lumină și se vor citi decodificând lumina. Cărțile vor fi raze de lumină, vor acoperi pământul cu aceeași frecvență, cu aceeași intensitate pe care o dau formele luminii. Paginile cu care ne-am obișnuit și coperțile care le leagă se vor preschimba în ecrane. Nu trebuie ca asta să ne întristeze, nu e vorba de o înfrângere a cărților, ele vor rămâne aceleași și biruitoare, doar că vor schimba un veșmânt cu altul. Depinde de noi cât suntem de pregătiți să primim aceste noi înfățișări ale zeiței Ishtar care, lepădând un veșmânt după altul, nu ni se va arăta totuși niciodată în goliciunea ei.
Singura opreliște în calea acestei răspândiri este incapacitatea de a traduce o carte dintr-o limbă în alta. Nu știm ce se va întâmpla în viitor, dar putem bănui. A existat o tentativă la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, o limbă – esperanto, care a crezut că poate să reclădească Turnul Babel. N-a funcționat, limbile au o taină a lor care depășește îndemânarea unui Pygmalion sau a unui Coppelius, ele se dezvoltă organic, cu micelii ale căror ramificații ne depășesc. Poate că va apărea în viitor o astfel de limbă, a inteligenței artificiale, gata să traducă la minut, poate că în viitor se va scrie cu QR, ori într-o modalitate care automat decodifică pentru fiecare, dincolo de alfabet și de limbă, înțelesul direct în mintea umană. Poate că noi vom spori puterea neuronală și vom putea comunica telepatic. La întrebarea asta e greu să răspundem, nu o putem anticipa, în ce măsură cartea viitorului va depăși handicapul traducerilor. Suportul devine tot mai vulnerabil, tot mai eteric, își sporește capacitatea de răspândire, dacă vor apărea niște aparate care să ne ajute, cum sunt ochelarii cu infraroșu care deosebesc contururile în beznă sau lentilele care te ajută să vezi o lume holografică, atunci și capacitatea noastră de a absorbi un alt suport tehnologic, mai sofisticat, va crește.
În legătură acum cu cea de-a doua chestiune, a conținutului. Ce și cum se va scrie? Voi spune ceva ce pare ciudat. În ce privește conținutul, literatura a fost conservatoare, să nu zic chiar reacționară față de progresul tehnologic. Celelalte arte au avut o evoluție mult mai spectaculoasă. E suficient să comparați Doamna cu hermină a lui Leonardo da Vinci cu Domnișoarele din Avignon de Pablo Picasso. Sau un madrigal de Orlando di Lasso cu Pierrot Lunaire de Arnold Schönberg. Nu același lucru l-am spune comparând, de pildă, pe Dante Alighieri cu Cesare Pavese. Literatura a evoluat organic și lent, precum lava bătrânului vulcan din cântecul lui Jacques Brel. Chiar și atunci când au fost rupturi, de tipul avangardelor, ele s-au așezat rareori în șirul capodoperelor, și mai rar au lăsat în urmă discipoli.
Spuneam că există o corelație între evoluțiile tehnologice și povestea cărții. Dar numai în ce privește suportul. În ce privește conținutul, cartea a avut un alt ritm, rezervat, dacă nu chiar disprețuitor față de progresele științifice.
Iată o comparație care ne poate ajuta: săritura cu prăjina. La început, prăjinile au fost confecționate din bambus, după aceea din aluminiu, apoi din fibre de sticlă. Primul record mondial, omologat acum mai bine de un secol și jumătate, a fost de trei metri. Cei de vârsta mea își amintesc de Serghei Bubka, ucraineanul care, într-o vreme, își dobora, uneori săptămânal, propriul record mondial. Săriturile sale măsurau mai mult decât dublul celor cu un secol și jumătate mai înainte. Acum, când vă vorbesc, recordul mondial a ajuns la 6,30 metri. În literatură, lucrurile nu sunt similare. Te-ai aștepta ca, pe măsură ce suportul e mai sofisticat și oamenii își extind simțurile și mobilitatea prin intermediul progresului științific, performanțele literaturii să fie pe măsură. Or, iată că noi și astăzi socotim că marii recordmani ai literaturii sunt cei care scriau cu penița muiată în călimară. Dante, Shakespeare, Cervantes – ei sunt adevărații noștri campioni, recordurile lor mondiale nu le-a doborât încă nimeni. Ceea ce înseamnă că, indiferent câte revoluții tehnologice au trecut peste noi, câte secole de emancipare, penița muiată în cerneală a rămas mai performantă adesea decât computerul, prăjina de bambus decât cea din fibre de sticlă. În privința literaturii, timpul nu curge de la stânga la dreapta pe axa abscisei. Noi suntem contemporani cu Cervantes, cu Shakespeare, cu Dante, ba adesea le îmbrăcăm personajele în costume de astăzi, îi transpunem în situații de azi, dar rămân tot ei, timpul literaturii este vertical, trăim împreună cu morții noștri și asta e marea virtute a cărții, cartea are memorie, nu cronologie. Autorii, da. Cărțile, nu. Este singura credință în care singurul care moare e creatorul.
Au existat și anumite evoluții care au venit pe fundal tehnologic, deși mergând pe linia asta riscăm o viziune mecanicistă. Acum mai bine de un secol au fost descoperite tainele atomului, microuniversul. Așa cum au pătruns în microunivers, oamenii au început să se descopere pe ei înșiși. Literatura lui Marcel Proust, a Virginiei Woolf sunt bune exemple pentru această corespondență între intrarea în microcosmosul fizic și intrarea în microcosmosul sufletesc.
Totuși, sub influența progresului științific, lucrurile n-au mers în literatură ca în alte arte. Iată, de pildă, cazul artelor plastice. Pictura a fost multă vreme portretistică, chiar și atunci când înfățișa scene de război sau rondul de noapte. Fizionomia multor personalități istorice ne-a rămas în memorie datorită iconografiei istorice. Ca să nu mai vorbim de farmecul unor Simonetta Vespucci, Cecilia Gallerani sau Lisa del Giocondo. A venit însă o vreme când tehnologia a creat dagherotipul. Pictorii au fost descumpăniți. Unul dintre ultimele portrete realiste de care ne amintim, și care a biruit fotografia, este cel al lui Dostoievski, creat în 1872. Îl cunoaștem pe Dostoievski mai ales din pictură, în timp ce pe Tolstoi îl știm mai degrabă din fotografii decât din portretul realizat de Repin. În concurență cu fotografia, mai populară, pictura s-a simțit stânjenită și și-a creat o nouă realitate, pentru că e limpede că în realitatea de zi cu zi fotografia era victorioasă. Așa au apărut impresioniștii, simboliștii, expresioniștii. Dar victoria a fost consfințită de Domnișoarele din Avignon ale lui Picasso. De atunci, pictura a mers pe o altă cale, abstractă, cubismul, influența arhetipurilor africane. Așa a încercat și literatura, cu mișcarea dadaistă, cu avangardiștii ruși, cu suprarealismul care n-a rezistat tentației ideologice. Dar avangardele au ostenit destul de repede. Chiar și Tristan Tzara a scris la bătrânețe versuri mai cuminți, despărțindu-se de efluviile suprarealiste. La noi, cel mai mare poet al avangardei a fost, cu siguranță, Gellu Naum, care, și el, în copilăria mea, scria texte pentru benzi desenate cu Apolodor.
Așa cum pictura s-a confruntat cu dagherotipul, literatura întâlnește astăzi limbajul algoritmic, trezindu-se față în față cu inteligența artificială. Nu am folosit verbul „a se confrunta“, căci, spre deosebire de fotografia ce înlătura portretistica, inteligența artificială nu dorește atât înlăturarea literaturii, cât s-o domine, ca pe creaturile doctorului Mabuse. Inteligența artificială s-a însăilat deja în viețile noastre, nu există un front în care noi să fim de o parte și ea de cealaltă. Cunosc persoane care, dacă își pierd telefonul mobil sau tableta, parcă le smulgi inima din piept. E ca un fel de teacă de mielină, un fel de cortex, vă dați seama ce greu e să lupți cu ceva care e în tine? Așa cum eu simt că zidul Berlinului există încă în mine și că pentru a dărâma zidul trebuie să dărâm ceva din mine și nu știu ce anume, ca să pot să mă eliberez de sechelele spațiului concentraționar în care am trăit.
Pentru a coexista cu inteligența artificială, fără ca ea să denatureze unicitatea și creativitatea ființei umane, trebuie s-o înțelegem. Așa cum există condiția umană, ar putea exista o condiție, să-i spunem, postumană, căci atributul neumană ar sugera cruzime. O privim în ochi – mă rog, e un fel de-a spune – și-i zicem: spre deosebire de mine, tu n-ai decât două modalități de a fi sau a nu fi: on și off. Adică moarte și viață. E drept că, spre deosebire de mine, tu din moarte te poți întoarce, chiar dacă reîntoarcerea nu e purtătoare de kharmă. Dar, uite, între moarte și viață eu pot să am o stare intermediară, care e somnul. Tu nu dormi. Pentru că nu dormi, nu visezi. Spune frumos marele Will: To die, to sleep; to sleep, perchance to dream. Prima diferență dintre om și computer este visul. Visul are forță germinativă, dacă visezi, ai fantezie. Computerul nu are fantezie, computerul are algoritmi, consecința abilității unui softist. Fantezia nu poate fi exprimată în cifre și nu poate fi programată. Neavând fantezie, computerul nu are capacitate creatoare. Computerul înmagazinează și reproduce, nu creează, este repetitiv, nu creativ.
A doua diferență care poate părea paradoxală este că noi, spre deosebire de computer, avem memorie. Computerul, în ciuda aparențelor de limbaj, doar arhivează, nu are memorie. Memoria nu este echivalentă cu trecutul, memoria nu poate fi arhivată, căci e vie, nu există cimitire ale memoriei. Legenda îi asociază lui Michelangelo următoarea mărturisire: Ho visto un angelo nel marmo ed ho scolpito fino a liberarlo. (Am văzut un înger în piatră și am sculptat până l-am eliberat.) Trecutul este precum blocul de marmură, din care fiecare dintre noi își scoate îngerul la lumină. Memoria e ceea ce ne rămâne din trecut, ceea ce înțelegem din trecut. Computerul știe ce s-a întâmplat mai bine decât noi. Însă noi știm, sau măcar bănuim, fiecare dintre noi, care e sensul a ceea ce s-a întâmplat. Ca dovadă că doi oameni diferiți pot avea memorii diferite despre același lucru care s-a întâmplat, de fapt, într-un singur fel. Dacă întrebi computerul, toate computerele din lume, ele îți vor răspunde la fel, ori de câte ori le întrebi. Computerul nu știe, de pildă, despre comunism decât că a fost. Dar întreabă doi români despre comunism, ai să rămâi surprins că îți vor da răspunsuri diferite. Ceea ce înseamnă că perioada aceea nu a fost o traumă comună pentru noi, unii scot îngerul din marmură, alții demonul. Ba mai mult, aceeași persoană poate avea despre același trecut opinii diferite în timpul aceleiași vieți, doctor Jekyll și mister Hyde stau înlănțuiți în aceeași stâncă.
Concluzia: trecutul este ceea ce a fost, memoria este conjugarea trecutului la timpul prezent. Memoria aparține prezentului, nu trecutului. Computerul nu are memorie, el nu deosebește decât între adevăr și fals, în sens algoritmic, el nu deosebește între bine și rău. Un computer spune ce-ai făcut, nu dacă ceea ce ai făcut e bine sau rău. Sau dacă o să spună că ceva nu e bine, o s-o facă în sens normativ, de pildă, în numele regulilor de circulație, al legilor pe care le-ai încălcat. Dar frumos spunea Alexis de Tocqueville: „Legea pedepsește crima, nu păcatul.“ Computerul n-o să-ți sugereze niciodată circumstanțe, agravante sau atenuante, n-o să-ți vorbească axiologic, n-o să aibă o dimensiune morală. Computerul îți va da codurile juridice, nu tablele legii.
S-ar putea să vină în o zi când inteligența artificială o să capete plasticitate, n-o să mai ceară ajutorul programatorului pentru a depăși anumite obstacole. El încă nu a învățat să spună nu. Abia în clipa aceea balanța va risca să se aplece în favoarea lui, așa cum ne povestea doctor Zaius despre primatele din romanul lui Pierre Boulle. Până una-alta nu avem computere care să spună nu și să se descurce singure, fără energia creată de om.
Instrumentele, oricât ar fi de sofisticate, nu ajută oamenii să fie liberi, ci, încetul cu încetul, îi contaminează, îi asemuiesc instrumentelor pe care ei înșiși le-au creat. Când raportul dintre inteligența naturală și cea artificială se va schimba, o va face într-o direcție orwelliană. Pericolele sunt reale și ele nu pot fi neglijate. Mai mult de atât, conflictele majore ale geopoliticii se duc astăzi pentru supremația în domeniul inteligenței artificiale, al accesului la resursa secolului al douăzecișiunulea care nu mai constă în zăcămintele de petrol, ci în mineralele rare, fără de care sistemele de înaltă tehnologie nu pot funcționa.
Așa cum în spațiile concentraționare cartea a fost un simbol al rezistenței și în lupta dintre autoritățile agresive și cărți, deși numai cărțile au fost interzise, arse, ferfenițite și distruse, autoritățile nu au câștigat niciodată, deoarece cărțile le-au supraviețuit, tot așa în vremea expansiunii lumilor artificiale, cartea va rămâne un promontoriu al umanului, al firescului. Inteligența artificială face comparații între datele de intrare (in-put) și cele de ieșire (out-put), în fond la asta folosește algoritmul, dar nu deține secretul metaforei care nu are nevoie de primul element al comparației pentru a se naște, și pe cel al inspirației, care scapă oricărui determinism. Nu mi-e teamă pentru cărți, ele vor ști să reziste așa cum au făcut-o încă din vremea vânătorilor sumeriene de lei. Mi-e teamă, mai degrabă, pentru cititori.