Reușea să-și ducă trupul
dintr-un secol în altul,
cu mari pierderi.
Părinți, prieteni, dinți,
speranța și bucuria de a trăi.
Trebuia să fie foarte atent
cum trăia mai departe,
să nu alunece când traversa
tăcerea înghețată dintre oameni.
Fluturele Pubis zburase demult,
prin el se săpase o stradă,
și-n interiorul lui auzea zgomotele
falsei tăceri cu-aceleași felinare
adormite, și cu aceiași
măturători de vise.
Habeas Corpus!
*
Era o anagramă a Realității
O draperie tăcută
O furnică neobosită cărând
bucăți de întuneric
în mușuroiul inimii.
Trăia din plictiseală și
exploda pe străzi
ca hărțile fricii din
acuarelele lui hitler.
Ținea taina acestei povești
în palmă ca pe-un copil
pe întuneric,
într-o cameră plină de flori,
care nu știe ce îl face să țipe…
*
Lumina macerată de amurg
zăcea pe aleea pustie
Densitatea draperiilor din ferestre
era aproape carnală.
Știa biserici transformate
în cinematografe, biserici
transportate în metrou.
Știa să spargă fiolele tăcerii
ca o morfină ce îl mai ține viu,
să rabde viața până la capăt
chiar dacă se-ndrepta spre un trecut
în care nu-i era ușor să intre
zâmbind. Se golea încetul cu încetul
până nu mai rămânea
din măduva lui, decât
caverna scobită a uitării.
*
Trebuia să defantomizeze șifonierul
și telefonul mobil, și clopotele
din care își bea rugăciunea.
Luna cobora argintiu
din mătasea veche a serii,
ca să putrezească pe geamuri.
Se așeza în scaunul vechi
ca în poala unei fantome.
Îmbătrânea copil și se pierdea în lume,
rege peste păstori și marinari.
*
Vedea în oglindă un cu totul alt chip
Era el și Efectele Secundare
știa că se pregătește să moară
și plângea în aer ca un nor
ce nu venea din cer, ca o
plantă cu frunze de pasăre.
Fusese sălbatic ca o mare baltică,
acum era ultima bomboană
din Pomul de Crăciun,
pe care nimeni din familie
n-o mai mânca, lăsând-o
celuilalt și celuilalt și celuilalt,
ca viața lui ce-o vor găsi
uscată printre globuri.
Ajută-mă să mă ajut.
Îți voi da viața care mi-a trecut!
*
Dacă nu te visează nimeni, nu exiști.
Furtuni de cai și flăcări de vânt
rătăcesc peste chipul lui, ca o rochie
de mireasă în mărăcini pe câmpia crăpată,
ca tăcerea nelipsită de la prânzul
cu un singur fel de mâncare.
Doar zgomotele rămâneau aceleași
în camera din care plecase.
Sunt unii care mai vorbesc despre asta
ca și cum ar povesti un film
pe care nu l-au văzut niciodată