Afirmată ca prozatoare de succes în ultimii ani, cu două romane comentate în presa literară, Valentina (2023) și Cartea lui Cezar (2024), poezia Angelei Martin, din volumul Dragă Fernando Pessoa (Editura Vremea) a trecut aproape neobservată. Lectura volumului de versuri este însă o spectaculoasă întredeschidere a Cărții neliniștirii, una din cele mai citite cărți ale poetului portughez. Angela Martin pune în pagină un fel de scrisoare lirică și polemică adresată acestuia, un hibrid între eseu poetic și confesiune, cu multe accente existențialiste. Conștiința dialogală a unui trăitor în secolul XXI, care se adresează unuia care a trăit în secolul precedent, duce la un joc liric tensionat între două conștiințe – una hiper-rațională, autocenzurată (atribuită lui Pessoa), și cealaltă viscerală, confesivă, care se lasă pradă imaginației, care este „un sîmbure hămesit,/ un gînd înfumurat/ și viermănos/ ivit din transparența crudă/ a unui măr de sticlă/ pe cît de inexistent/ pe-atîta de gustos.“ Fiecare poem se deschide cu un citat din Pessoa, o subliniere a unei stări de incomunicabilitate în fapt, căreia poeta româncă îi găsește un răspuns care adîncește și mai mult misterul, alteritatea fiind puntea de legătură. Spune Pessoa: „Sunt ca și ei./ Însă în spatele tuturor acestora/ se află cerul meu/ unde mă constelez pe ascuns/ și posed propriul meu infinit.“ Răspunsul este deopotrivă polemic și confesiv („aș vrea mai curînd să te uit/ decît să te înțeleg“), îl admiră, îl acuză, îl ironizează, îl confruntă, dar îl și însoțește în neliniștea sa: „Problema e că ființa ta/ funcționează/ ca un dispecerat de dezacordaj non-stop/ în care intră pe rînd în revizie tehnică/ în scopul unui cît mai eficient reglaj al dereglării/ creierul, inima,/ multiplele sentimente parșive/ iar deseori și cuvintele trădătoare/ care, în irepresibila lor lăcomie/ de a te spune,/ îți scormonesc/ cu ghearele silabelor/ îndărătnica monotonie/ a stării de spirit/ și a falsei vocații/ de a fi nimic și nimeni,/ iar asta, firește,/ contrar oricăror judicioase alegații/ sau atîtor altor sănătoase/ convingeri străine.“ Tema centrală rămîne raportul fragil dintre iubire, singurătate și iluzie, unde Pessoa e atît partenerul imaginar, cît și adversarul interior. Astfel, poemele configurează un spațiu de frontieră între biografic și livresc, între real și imaginar, între confesiune și polemică. Cartea este, de fapt, o carte a alterității: a vorbi cu Pessoa înseamnă a vorbi cu o parte necunoscută a propriei ființe. Iar asumarea textului unui scriitor, în cazul nostru Fernando Pessoa, ca o epistolă care își găsește adresantul ideal, este supremul omagiu adus unui autor, timpul dispare topit într-o stare de beatitudine, geografia devine aproximativă, raportările la Lisabona se întîlnesc cu amintirile din Aradul copilăriei autoarei: „Dragă Fernando Pessoa,/ rîndurile tale mă impresionează mai mult decît îți poți închipui,/ pentru că tu, cel din cărțile tale,/ ești rareori povestibil,/ or eu tocmai de acest firav fir de poveste/ mă voi agăța/ ca să-l înnădesc cu al meu/ făcîndu-l să șerpuiască/ de-a lungul bulevardului/ prin fața unei biserici/ la care mă obișnuisem să mă opresc aproape zilnic/ în drum spre școală…“
La Angela Martin singurătatea e trăită prin raportare la celălalt, dar și ca lipsă a reciprocității. În poeme ca Vai mie sau Mai rea decît plecarea, mult clamatul eu poetic simte absența ca un stigmat și accentuează drama prin invocarea întoarcerii imposibile: „Cînd plecăm însă atît de hotărîți/ în călătoria singurătății/ știm cu toți că plecăm/ acolo unde n-am mai fost niciodată:/ tot cîte unul și cu rucsacul cu efecte în spate –/ așa cum plecau odată soldații să moară la război –/ și nu mai stăm să ne întrebăm despre circumstanțele/ și despre posibilitatea/ sau imposibilitatea reîntîlnirii/ fiecăruia dintre noi/ cu el însuși.“ Iubirea – sau absența iubirii? – plutește în aerul dens al poemelor. Aluziile livrești completează acest spectacol al căutării, al auto-iluzionării în fond. Într-unul dintre poeme este adus în discuție numele Marianei Alcoforado, celebra călugăriță portugheză, de la începutul secolului al XVII-lea, rămasă în literatura confesivă prin scrisorile de dragoste adresate unui ofițer francez, dar la care epistolele nu au ajuns vreodată. Comparația aceasta legitimează ideea că iubirea autentică rămîne doar în numele celui care o trăiește, nu în amintirea celuilalt. La fel, o tonalitate din Cîntarea Cîntărilor animă multe poeme: „Iată-l vine, săltînd peste coline, trecînd din munte-n munte/ Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb“ (Cîntarea Cîntărilor, II, 9); „Ești un cerb care ia în coarne pădurea:/ în craterul rămas ca un pîntece deschis/ sufletul meu/ se răsfață plîngînd/ în brațele huietului“ (Vai mie).
Cheia întregului volum este ultimul text din carte: „Am citit Cartea neliniștirii/ și la sfîrșit, după cel de pe urmă cuvînt,/ am căzut în prăpastia autodesăvîrșirii./ O revenire la o lectură treptată n-ar mai fi posibilă,/ am această certitudine emotivă/ cîtă vreme nu mai sunt nici aceeași persoană, nici cititoarea care am fost./ Acum repet pe de rost textul, orbită de judecățile tale scăpărătoare,/ cu senzația că îmbrățișez și trăiesc totul/ fără a mai avea motive să te cunosc,/ cuvinte să mi te explic.“ Pornind de la cartea lui Fernando Pessoa, Angela Martin scrie propria carte a neliniștirii, o reverberație în care admirația e, pe rînd, formă de iubire, dar și de libertate.