Ccristian Liviu Burada este inginer constructor și jurist. Este profesor universitar. A publicat opt volume de poeme și lucrări de specialitate. Poetul, în viziunea lui, exprimată în poemul liminar din volumul Oriîncotro (Editura Cartea Românească, București, 2025), este unul „dus cu pluta“, mai precis, cu Pluta Meduzei. Putem interpreta în două moduri această imagine. Primul este cel mitologic, reprezentând o ființă hidoasă care îi omora sau îi pietrifica pe cei care o priveau. Poetul nu este un homicid, dar opera lui, care devine eternă în momentul în care este scrisă, poate fi considerată o împietrire (din care țâșnește izvorul semantic). Celălalt aspect este cel imortalizat de Théodore Géricault într-un celebru tablou, înfățișând o dramă navală, încercarea unor pasageri de a se salva în urma naufragiului fregatei Meduza (2 iulie 1816), folosindu-se de o plută improvizată pe care, timp de 13 zile, cei mai mulți dispar, din cauza dezhidratării și a înfometării, recurgând chiar la canibalism. Poezia însă nu mai înseamnă, în acest caz, simplu lirism, un joc al creației secunde, ci un mijloc de salvare de la dispariție a omenirii, o ieșire din stihia morții: „Sunt într-adevăr precum pe o plută – Pluta Meduzei/ dacă vrei/ Unde ne înghesuim cu toții – unii aproape morți/ de foame și de sete/ Alții schilodiți și bolnavi de toate bolile lumii striviți/ între zile și nopți/ Abandonați în mijlocul furtunilor – dar uite/ îți fac o mărturisire/ Eu sunt singurul care mai are speranța/ Că vom putea ajunge la un liman/ Măcar câțiva dintre noi…“ (Pluta Meduzei cu poet).
Poate fi poezia o speranță a salvării omenirii? Poezia se adresează fondului liric al oamenilor, adică unei înțelegeri orfice a existenței: arta poate stăpâni natura (inclusiv umană), fermecând, îmblânzind chiar și fiarele. Putem, astfel, confirma despre o filosofie poetică a vieții, care se poate dovedi salutară.
Cristian Liviu Burada este un poet rafinat, scriind nu la voia întâmplării, îmbinând o viziune apolinică senină, contemplativă, cu o problematică existențială gravă, evoluând într-un timp contorsionat, ultimativ: „Vară incandescentă cu heruvimi bronzați/ Și cu arhangheli negri dogoritori hipnotici/ Cu-apusuri precum sorții încremeniți în zaț/ Și răsărituri mate pitite-n nori narcotici// Abia mai poți ivi dorința de a fi/ Și ea dogoritoare prelinsă abisal/ Se scurge totul parcă-ntr-un ceas de-al lui Dalí/ Ce sprijină pe-o cârjă ca pe un piedestal// Cerșind ziua de mâine ca pe o vindecare/ Chiar dacă te aștepți ca ultima să fie“. (Vară suprarealistă). Vara pare anotimpul unic, extenuant al vieții, în care iubirea inițială se metamorfozează treptat într-o formă nimicitoare: „Viperă îndrăgostită – vara aceasta/ Se târăște pe caldarâm// Până spre dimineață îmi fusese inel de logodnă/ Înfășurată languros pe deget/ Acum mă urmează supusă prin cetate/ Dar la apus ca un ștreang jucăuș mă va sugruma/ […]/ Poate mă vor recunoaşte câțiva prieteni/ În ruginiul unde apun/ Toate marile iubiri/ De-o vară…“ (Viperă îndrăgostită vara).
Sunt îmbinate/ separate contrarii, precum lumina și întunericul, cuvântul și tăcerea, sacrul și profanul, răsăritul și apusul, considerate totuși consubstanțiale. O religiozitate discretă însoțește, asemenea unor iluminări, parcursul acestei lirici: „Puteam s-aduc fiori cu un tainic semn/ Iar din tăceri știam furtuni să isc/ Din magma adâncită oricând clădeam un pisc/ Dar nu știam c-aș reuși să chem/ O cruce-nsângerată să-mi fie ea poem“ (Carnea ta ca literele ninse). Întâlnirea cu miraculosul are efecte profunde: „De sub oricare piatră urcă spre noi privirea câte unui Iisus/ În fulgi imenși transformată blând sau/ în respirări luminoase/ Fosforescenți devenim în piele în sânge și-n oase/ Nemărginiți ne simțim de la nord la sud la răsărit sau apus“ (Abisuri). În această stare de grație, poetul înțelege că bisericuța de cartier, atunci când bolnav nu poate ajunge la ea, vine ea și pătrunde în sinea sa, lecuindu-l de orice teamă.
Uneori, resimte tristețea trecerii ireversibile a timpului și a vieții: „Sunt toate spuse n-avem ce mai cere/ E timpul să ne-nchidem în tăcere…“ (Anotimp). Astfel, apare nostalgia casei natale, în care s-au sedimentat existențele locatarilor ei, străbunici, bunici, părinți, loc antropomorfizat, palimpsest al generațiilor. La fel, într-un zbor (imaginar) de noapte, poetul are viziunea unei hărți a vieții sale, devastată de schimbările produse odată cu trecerea anilor, denaturând paradisul trecutului. În urmă rămâne și dogoarea, și neprihănirea arhetipală a iubirii: „Ca într-un diamant plin de lumină/ Eu tare de demult sălășluiam în tine/ Păreau întoarse toate către sine/ Iar noi eram feriți de orice vină// Nu exista nici măr dulceag nici șarpe/ Care să ne reverse în ispite/ Nici adieri împleticite-n harpe/ Sau heruvimi cu aripi aurite// Doar tihna de-nceputuri era și-atâta curăție/ Încât părea că chiar degetele lui Dumnezeu/ Ne potriviseră drept sori în galaxie/ Nemaiștiind de unde până unde/ Mai suntem tu sau eu…“. (Degetele lui Dumnezeu). Viața, iubita, poezia nu pot fi privite direct, pentru a nu fi, asemenea Euridicei, pierdute în veci. Ele sunt valori indicibile, splendori intrinseci. Apar inevitabil și premoniții: „Iarna aceea – ultima – când din toate cerurile/ Foste prezente sau viitoare/ Nu fulgi albi de zăpadă vor cădea/ Ci fulgi grei de beznă…“. (Plecarea cuvintelor).
Cristian Liviu Burada este un practicant al discursului discret, punând întotdeauna o estompă, un paravan de vitraliu care să calmeze o comunicare poetică directă, crudă. Stilul său este identificabil, spiritualizat, de o sobrietate plină de gust, asemenea unei sensibilități inhibate de toamnă târzie: „Eu cel sătul de mine însumi“ (Oriîncotro).