Postumitatea lui Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992) trăiește un paradox. Deși opera sa a avut ecouri care l-au plasat la un moment dat între autorii căutați și citiți la nivel internațional, cu un moment de vîrf reprezentat de romanul Ora 25, în momentul de față nu este receptat/ recuperat decisiv de nicio literatură. Deși a scris în limba franceză, cea mai mare parte a cărților sale de după război, în Franța a fost și este considerat scriitor român exilat. Deși universul cărților sale este cel românesc, pregnant, recuperarea sa, în România, a fost timidă și parțială. Nu a intrat în canonul literaturii române la nivelul unor Mircea Eliade sau Emil Cioran, deși la o simplă căutare pe internet descoperi că opera și biografia sa au fost subiecte pentru cîteva lucrări de doctorat. Dacă Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade au fost recuperați, parțial, înainte de 1989, despre Constantin Virgil Gheorghiu nu s-a vorbit în România decît după anul 1990. Motivele pentru care Constantin Virgil Gheorghiu a rămas încă un necunoscut pentru publicul larg din România, fără să se bucure și de o receptare critică necesară, sunt diverse. A fost acuzat de-a lungul timpului de o apropiere de extrema dreaptă românească, în perioada interbelică și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. A fost atașat de presă în cadrul Ministerului de Externe în perioada guvernării mareșalului Ion Antonescu. I se reproșează că după război, deși Gheorghiu s-a exilat în Franța și a devenit preot ortodox, nu a condamnat explicit ideologia de dreapta, pe care a cunoscut-o din perioada tinereții.
În exil, el a fost un critic dur al totalitarismelor de orice fel, ceea ce dovedește o distanțare intelectuală și morală față de ideologiile extreme. Romanul Ora 25 a fost interzis în România comunistă, ceea ce indică opoziția sa față de orice formă de dictatură, inclusiv cea de stînga. Dacă ar fi rămas în România, cu siguranță ar fi fost o victimă a noului sistem. Dar nici în lumea liberă nu i-a fost ușor. La Viena este internat 10 luni, în 1944, într-un lagăr ca „diplomat dintr-o țară inamică“. De aici, pleacă în Turingia, dar Comisia Aliaților îl consideră „germanofil“ și este internat, doi ani (1945-1947), în lagăre de prizonieri la Darmstadt, Nürnbeg etc. Eliberat în 1947, își regăsește soția, se stabilesc la Heidelberg, unde se înscrie la Facultatea de Teologie și începe scrierea romanului Ora 25. Prigonit din și prin Europa, speră să-și găsească liniștea pe continentul american, dar Canada nu-l primește (în decembrie 1947), i se refuză în 1948 viza de emigrare în Argentina și SUA. Revine în Europa și, după numeroase tentative de trecere frauduloasă a granițelor elvețiene și franceze, ajunge clandestin, la 8 august 1948, în Franța.
Pînă la plecarea sa în exil în 1944, Constantin Virgil Gheorghiu a publicat în România mai multe volume de poezie, care i-au adus un loc vizibil în peisajul literar interbelic, în special în cercurile influențate de ortodoxismul cultural și spiritual promovat de reviste precum Gîndirea. Volumele publicate sunt Viața de toate zilele a poetului (1937), Caligrafie pe zăpadă (1940; Premiul Fundațiilor Regale), Ceasul de rugăciune (1942). Aceste volume nu au fost reeditate după război, regimul comunist l-a considerat pe Gheorghiu persona non grata, mai ales după publicarea în exil a romanului Ora 25 (Paris, 1949), o critică indirectă a sistemelor totalitare. În Memoriile sale, Constantin Virgil Gheorghiu mărturisește, de altfel, apropierea sa decisivă față de poezie: „Am trăit întotdeauna în lumea poeziei – așa cum o fac copiii –, complet desprins de lumea adulților“. Și tot acolo mărturisește: „Luasem obiceiul să compun poezii încă din copilărie. De la mama am învățat arta poetică. Deoarece mama mea scria poezii aproape în fiecare zi. Noi, copiii, o priveam scriind ore întregi cu un ciot de creion. Eram intrigați de activitatea ei misterioasă și o întrebam întruna ce face. Ea ne răspundea că scrie poezii, dar nu ne permitea să ne uităm la ele. Le ascundea cu grijă.“ La un moment dat, sub impulsul istoriei imediate, poetul Constantin Virgil Gheorghiu părăsește teritoriul lilialului poetic și scrie un poem manifest, cu titlul Armand Călinescu, după asasinarea acestuia de către hoardele legionare. Publică poemul la Editura Socec din București, chiar în momentul în care legionarii preiau puterea în România. Este trecut pe listele negre de către legionari, ca prezumtivă victimă, iar cartea este arsă în subsolul galeriilor La Fayette, din București. În epilogul romanului Cravașa, Gheorghiu descrie acele momente, detaliind crimele monstruoase făcute de legionari, deplîngînd soarta poetului și a poeziei după acele momente: „Poetul își consumă întreaga ființă pentru a produce cîteva imagini. Alături de el, uzinele de cinema, cele ale televiziunii și revistele ilustrate produc pe secundă milioane de imagini de poezie din plastic. În curînd poetul va dispărea din natură, la fel ca viermele de mătase care își dizolvă propriile aripi, picioarele, inima, trupul de fluture, ca să facă mătase. Poate că vom fi ultimii poeți călcați în picioare de mase. Mîine nu vor mai fi poeți călcați în picioare de mulțime. Nici la Paris, nici la București. Pentru că nu vor mai fi poeți. Niciunul. Și nici poezie nu va mai fi.“ Filosoful și sociologul german Theodor W. Adorno a formulat aproximativ aceeași idee: „A scrie poezie după Auschwitz este un act de barbarie.“ (Nach Auschwitz ein Gedicht zu schreiben, ist barbarisch).
Exilul, văzut ca o dezrădăcinare, este o constantă în scrierile lui Constantin Virgil Gheorghiu. Acesta a trăit experiența exilului, fiind efectiv exclus din România postbelică din cauza schimbării regimului politic. Această excludere este reflectată în operele sale, unde lumea apare adesea ca un spațiu ostil individului, dominat de forțe impersonale (statul totalitar, birocrația, istoria). În esență, universul său literar este marcat de nostalgia unei lumi pierdute, dar și de sentimentul că excluderea este mai degrabă rezultatul unor conjuncturi istorice decît al unei vinovății personale. Că este așa, că această dezrădăcinare este dureroasă, o regăsim atît în scrierile sale de ficțiune, cât mai ales în mărturisirile memoriale.
Prima carte pe care o publică în exil este Povești româ nești repovestite (Rumänische Märchen), care apare în Germania, la Heidelberg, în anul 1948. În Memorii, Constantin Virgil Gheorghiu mărturisește întîlnirea miraculoasă cu un editor german, care îi cere să scrie o culegere de povești românești pentru o serie de gen, cu contribuții de la toate popoarele europene, pe care o promova: „Am semnat un contract, am primit o sumă de bani și am început să scriu povești românești. Mă întorceam în România pe poarta poveștilor. Ca și cum un înger m-ar fi văzut dus de torentul occidental, care îmi smulgea rădăcinile și care se pogorîse pentru a-mi întări aceste rădăcini. Mulțumită poveștilor românești am străbătut din nou toată istoria poporului meu și m-am cufundat iarăși, ca într-un rîu, pînă la străfundul sufletului românesc, scrutînd personaje miraculoase.“ Povești românești este, astfel, o carte de supraviețuire, morală și chiar (sau: mai ales!) materială. Repo ves tirea poveștilor româ nești este făcută cu o aproximare destul de mare, pînă la limita recu noașterii modelului inițial. Dacă este să judecăm repovestirea prin teoriile lui Vladimir Propp, acesta subliniază că intervenția este permisă în măsura în care nu alterează identitatea profundă a poveștii, ci o valorifică, o face accesibilă sau stimulează creativitatea narativă. În acest sens, echilibrul dintre tradiție și inovație în repovestire este esențial. La Constantin Virgil Gheorghiu, libertatea narativă este mare, conținutul devine cel mai adesea variabil. Astfel, balada și povestea Meșterului Manole se transformă într-o meditație pe seama artei de a zidi cu pietre vii, biserici cu suflet. Făt-Frumos din lacrimă sau Prîslea cel voinic și merele de aur au rezolvări epice surprinzătoare. Această libertate de repovestire ar putea însemna că autorul a rescris poveștile după memoria afectivă, fără să aibă la îndemână textul de bază. În condițiile date, ale exilului, lucrul acesta este cel mai posibil.
Cartea care l-a impus pe Constantin Virgil Gheorghiu în Franța, dar și în Europa, este romanul Ora 25, publicat în anul 1949. Romanul este o metaforă a dezumanizării individului în secolul XX, dominat de totalitarism, birocrație și război. Titlul sugerează depășirea timpului omenesc, intrarea într-o „oră în plus“, unde logica umană dispare și omul devine un simplu număr într-un sistem opresiv. Ioan-Johann Moritz, țăran român dintr-un sat transilvănean, duce o viață modestă și pașnică. Dintr-un gest de răzbunare personală, profesorul Szanto, vecin, îl denunță autorităților maghiare ca fiind evreu. Ioan este arestat de autoritățile horthyste, deși încearcă să dovedească faptul că este român ortodox. Hîrtiile oficiale, după denunț, îl fixează însă ca „evreu“. După ocuparea Transilvaniei de către trupele germane, Ioan este trimis în lagăre naziste, unde devine o piesă într-un mecanism uriaș. Este redus la un simplu număr. La sfîrșitul războiului, Ioan scapă din lagărul nazist, dar este din nou arestat, de această dată de către armata sovietică, care îl consideră spion nazist. Într-un lagăr sovietic, Ioan îl întîlnește pe Traian Koruga, intelectual român rafinat, care încearcă să înțeleagă și să explice sieși și celorlalți mecanismele dezumanizării moderne. Traian devine un fel de martor filosofic al suferinței în vremuri și în condiții limită. Cogitațiile sale, din dialogul cu Ioan, sunt semnificative, adevărate sentințe: „Umanitarismul e mort. Europa nu mai are oameni, ci doar dosare“ sau: „Istoria a devenit o succesiune de greșeli tehnice și de crime justificate ideologic.“ Traian concluzionează că lumea a intrat în „ora 25“, dincolo de limitele umanității, unde omul nu mai contează ca ființă individuală, ci doar ca element statistic într-un sistem birocratic monstruos. Asocierea cu atmosfera și mesajul din Procesul sau Castelul lui Franz Kafka, cu cele din Străinul lui Albert Camus sau chiar cu cele din Arhipelagul Gulag, al lui Alexandr Soljenițîn, este firească. Critica literară a pus Ora 25, prin temă și chiar valoric, pe același raft cu cărți semnate de Primo Levi (Dacă acesta este un om), George Orwell (1984), sau Erich Maria Remarque (Pe frontul de vest nimic nou), opere în care omul devine o piesă fără identitate într-o lume absurdă. Ora 25 a fost tradus în peste 40 de limbi și a avut un succes imens în Franța imediat după apariție. Romanul a fost ecranizat la Hollywood în anul 1967, în regia lui Henri Verneuil, cu Anthony Quinn, Virna Lisi și Serge Reggiani în rolurile principale, ceea ce a sporit succesul cărții și a făcut cunoscut la nivel mondial numele autorului român.
Apariția romanului și succesul imprevizibil, de proporții, al acestuia naște și reacții surprinzătoare, mai ales în rîndul exilului românesc. Este de notorietate scandalul Monica Lovinescu – Constantin Virgil Gheorghiu, care a influențat într-un fel receptarea ulterioară a scrierilor lui Gheorghiu, cu efecte considerabile și asupra diasporei românești. Un aplicat studiu la temă, semnat de Iuliu-Marius Morariu, „Conflictul dintre Constantin Virgil Gheorghiu și Monica Lovinescu, reflectat în memorialistica exilului parizian“, aduce lămuriri suplimentare, din care reținem cîteva aspecte. În volumul Posteritatea contemporană – Unde scurte, vol. III (Editura Humanitas, 1994), Monica Lovinescu notează: „Încă din octombrie 1948, începusem să traduc Ora 25 a lui Const. V. Gheorghiu. Să traduc, să tai și să rezum, din vreo 800 de pagini să rămână vreo 200-300. Autorul (…) sosise la mine cu o tonă de manuscrise, după ce încercase în zadar să-și găsească vreun traducător pe gratis (n-avea nici un ban, trebuia riscat alături de el, fără să poți ști dacă romanul va fi publicat). În orice caz, nu pentru bani – deși înfruntam pentru prima oară greutatea și nesiguranța zilei de azi și de mâine – , m-am hotărât să traduc acest roman care, de fapt, nu corespundea în nici un fel gusturilor mele literare. Intuisem însă că prin această carte de sfîrșit de lume, atenția va fi atrasă asupra Estului captiv.“ Pentru acest fapt, printr-o înțelegere verbală, Monica Lovinescu solicită un sfert din drepturile de autor, în cazul publicării romanului. Romanul apare la Editura Plon și beneficiază de o prefață entuziastă, semnată de Gabriel Marcel, la recomandarea lui Mircea Eliade. Constantin Virgil Gheorghiu trimite traducătoarei suma cuvenită la primul tiraj, însă nu va repeta gestul și pentru tirajele următoare. Urmează un proces, în care Monica Lovinescu îl are drept martor pe Mircea Eliade, proces pe care aceasta îl pierde, deoarece nu existase un document oficial, iar traducerea era semnată sub pseudonim. În replică, cuplul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca lansează imediat un proces de demascare, asta însemnînd decuparea de pasaje din reportajele de război ale lui Constantin Virgil Gheorghiu, respectiv Ard malurile Nistrului, Cu submarinul la asediul Sevastopolului și Am luptat în Crimeea, scrise pe vremea cînd acesta fusese reporter de război. Cei doi traduc decupajele în limba franceză și le furnizează lui Gabriel Marcel, prefațatorul francez al romanului Ora 25.
După acest episod, Gabriel Marcel va refuza orice colaborare cu Gheorghiu, îl va dezavua și, pentru o vreme, scriitorul va trăi chiar frica iminentei repatrieri forțate.
Constantin Virgil Gheorghiu a scris relativ mult, pe teme diverse, rezultatele fiind surprinzătoare adesea, cărțile fiind însă inegale valoric după unele reacții critice. În bibliografia sa regăsim romane polițiste precum Necunoscuții de la Heidelberg, Tunica de piele sau Suspectul. În toate aceste romane, personajele principale au, în cele mai multe cazuri, nume românești, au deprinderi românești, lumea exilului românesc este animată de povești la limita incredibilului. Romanul Necunoscuții de la Heidelberg, de exemplu, are un epilog în care preotul Virgil Gheorghiu, martor al unei crime misterioase, află de un complot pus la cale de moștenitorii săi din România care, după moartea acestuia, ar fi moștenit bunurile sale, dar și opera sa literară. Pentru a duce la capăt aceste crime, este implicat chiar consulul român, Marin Schwartz, care este, de fapt, un căpitan al poliției secrete caracterizat drept „Schindler-ul, ecarisorul, jupuitorul exilaților români care mor în Franța“. Alt roman, Suspectul (1957), are o accentuată doză de umor absurd, urmuzian, presupușii criminali sunt din categoria abominabililor, care nu lasă nicio urmă la fața locului. Comisarul care conduce acțiunile de prindere a abominabililor se numește Vacă, iar misiunile au hazul filmului mut sau al desenelor animate în care forțe disproporționate arestează indivizi cu totul anoști, bănuiți de crime despre care mai nimeni nu știe dacă au fost făcute.
Sunt și lucruri importate din limba română, cu o sonoritate exotică pentru limba franceză, așa cum procedase cîndva și Panait Istrati. Un roman se numește Chiralesa (1966), cuvîntul în sine fiind o formulă liturgică, preluată din limba greacă „Kírie eléison“ (Κύριε ελέησον), care înseamnă „Doamne, miluiește“. Este rostită de obicei de cei care însoțesc preotul în timpul procesiunii de sfințire a caselor de Bobotează. La Constantin Virgil Gheorghiu, Chiralesa este numele purtat de un personaj, un erou din timpul războiului.
Un roman cu o tramă care implică deopotrivă războiul și dezumanizarea pe care o generează, dusă pînă la absurd, este Cravașa (1960). Acțiunea se petrece în ziua de 23 August 1944 și aduce în discuție războiul din spatele războiului, cu o lume în care adevărul nu mai are nicio valoare, în care ipocrizia oficială se insinuează ca normă în relațiile interumane. Tomiță Apostol se întoarce de pe front, după patru ani de război, rănit de opt ori, cu un plămîn extirpat, lăsat la vatră ca inapt să continue să lupte. Cînd mai avea cîțiva kilometri pînă acasă, pe care îi străbătea desculț și înfometat, este oprit de o patrulă condusă de un ofițer român, Marcel Fanoti (un fanariot, după descrierea autorului), care îi descoperă în traistă, sub urzicile culese de pe marginea drumului, o pereche de bocanci care par să fie din cazarmamentul armatei. Fără să ezite, ofițerul aplică legea marțială și ordonă împușcarea lui Tomiță Apostol, insensibil la argumentele acestuia, că bocancii îi primise în dar de la soția unui tovarăș de front, care murise în brațele lui. Cel care se opune executării eroului Tomiță Apostol este un subofițer german, care nu poate înțelege lipsa de umanitarism a ofițerului român, nu înțelege judecata sumară, fără argumente și chiar lașitatea românilor din pluton care execută un ordin absurd, ucigîndu-și co-naționalul, vizibil un amărît nenorocit de război. Urmează, în aceeași zi, de 23 August 1944, insurecția armată, întoarcerea armelor împotriva aliaților din prima parte a războiului. Personajele evoluează și ele, Marcel Fanoti devine imediat un susținător al ocupanților sovietici, un antifascist zelos, care se dezice de convingerile sale anterioare. Pe acest fond, în noaptea aceleiași zile, soția lui Tomiță Apostol, Ioana, care își aștepta soțul de pe front, se confruntă cu o situație nouă. Patru soldați sovietici eliberatori îi perchiziționează casa și, pentru ca aceștia să nu o violeze, femeia le dă o damigeană de țuică, îmbătîndu-i. Apoi, cu una dintre armele lor, îi ține la distanță, pînă la sosirea unei patrule ale armatei române. Patrula este condusă de același Marcel Fanoti, ucigașul soțului ei, care o acuză pe femeie de privarea de libertate a patru militari sovietici, acum frați de arme. Femeia încearcă să explice că și-a apărat cinstea în fața agresorilor, numai că ofițerul român este nemilos și o împușcă, eliberîndu-i pe… eliberatori. Romanul acesta are, dintre celelalte scrieri ale lui Constantin Virgil Gheorghiu, tensiunea epică apropiată celei din Ora 25.
Constantin Virgil Gheorghiu este autorul mai multor cărți în care este ficționalizată istoria. În volume precum Sacrificații Dunării, Poporul nemuritorilor, Gură de Aur, atletul lui Hristos, Viața lui Mahomed, Sfîntul Ambrozie al Milanului sau Hristos în Liban, sunt reiterate lucruri care împletesc datele istorice cu cele ale legendelor, cu serioase contribuții auctoriale, marcă personală.
Drama identității în exil o reprezintă la Constantin Virgil Gheorghiu, în cel mai accentuat mod, nostalgia, dorul, dezrădăcinarea, desțărarea, lipsa dialogului în limba română, lipsa familiei, a prietenilor vechi. În multe romane scrise în exil, personajele au flashback-uri sau amintiri despre România ca despre un paradis pierdut. Nostalgia după țară se exprimă indirect, cel mai pregnant, prin nostalgia după credință, care în Occident i s-a relevat mai slabă, mai formală. O mărturisește în Memorii, în cărțile de evocare a tatălui, în scrierile cu tentă religioasă. Deși la Constantin Virgil Gheorghiu imaginea copilăriei nu este una idilică, precum la Ion Creangă. Dimpotrivă. Spune în memoriile sale: „Noi eram mai mulți copii. N-aveam haine. Afară era frig. Stăteam toți închiși în casă. Ne era foame. Surorile mele și cu mine țipam toți odată. Plîngeam, cerînd ceva de mîncare. Mama mea – prezbitera– lua de sub grindă Biblia, o deschidea la Cartea lui Iov și ne citea, cu voce tare, cumplitele suferințe ale sfîntului om. Aflînd nenorocirile lui Iov, uitam de foamea noastră. După ce se lăsa iar liniștea, mama-prezbitera punea din nou Biblia la locul ei, sub grindă. După o jumătate de oră, începeam din nou să țipăm de foame. Și din nou, mama-prezbitera lua Biblia și ne citea un alt capitol cu Iov. Și din nou uitam de foame. Aceasta se întîmpla de cîteva ori pe zi. În fiecare zi. În toate zilele de iarnă. În locul pîinii, ni se dădea Iov. Pot spune că în tot timpul copilăriei mele m-am hrănit cu Iov. Am supraviețuit fără hrană. Fără pîine. Căci ne hrăneam din cer.“
Cu studii teologice făcute la Heidelberg, Constantin Virgil Gheorghiu a fost hirotonit ca preot ortodox în Biserica Ortodoxă Română din exil. Operele sale trădează o profundă cultură religioasă, iar reflecțiile sale spirituale sunt comparabile, ca profunzime, cu cele ale unor mari autori teologi. Cărți precum Dumnezeu la Paris, Scrisori către un prieten necunoscut, Moartea unui om liber sau Tatăl meu, preotul care a urcat la cer sunt expresia căutărilor și a răspunsurilor unui om care încearcă să își păstreze libertatea interioară într-o societate dominată de frică, conformism și ideologii dezumanizante – o temă recurentă în operele lui Gheorghiu, mai ales după experiențele sale din lagăre și exil. În cărțile sale de evocare a copilăriei, cea mai consistentă parte este dedicată apropierii de acest cer reconstruit pe pămînt, care este Biserica: „De cînd am început să merg, am participat, alături de tatăl meu, la toate serviciile divine: liturghii, înmormîntări, botezuri, cununii și Te Deum.“ Tatăl capătă, de altfel, imaginea unui sfînt, contaminat de lumea cerească la care se raporta, pe care o slujea. Spune Constantin Virgil Gheorghiu, la un moment dat, că, în conformitate cu ceea ce susțin sociologii, servitorii atașați iau calitățile și chiar chipul stăpînilor, aceasta fiind condiția unei bune conviețuiri. În această logică, fiul spune la un moment dat: „După secole întregi de serviciu în locuințele cerești ale lui Dumnezeu, și în compania ființelor divine, strămoșii mei au sfîrșit prin a adopta nu numai gesturile, limbajul, mersul și obiceiurile, ci și trăsăturile feței Divinului lor Stăpîn și ale tovarășilor lor cerești de serviciu. În acest fel a ajuns tatăl meu să semene cu o icoană, și nu cu o ființă de pe Pămînt“. (De la Ora 25 la Ora Eternă). Greu de egalat, în literatura noastră, un asemenea elogiu adus tatălui.
După lectura cărților lui Constantin Virgil Gheorghiu, ai impresia că autorul nu a trăit nicio clipă în Franța sau în altă parte, ci într-o Românie memorială. Scrierile sale — fie romane, fie eseuri memorialistice — au valoarea Tristelor și Ponticelor lui Ovidius. Asemeni acestuia, pare să spună, printre rînduri: „Am pierdut totul, doar viața mi-a mai rămas.“ (Omnia perdidimus, tantummodo vita relicta est, Epistulae ex Ponto, I, 3, 73). Lectura cărților lui Constantin Virgil Gheorghiu în limba română după anul 1989, greu de anticipat de autorul care s-a simțit toată viața un exclus din propria cultură, un exilat cu o vinovăție incertă, pare să fie, chiar postum, cea mai sigură cale de întoarcere acasă. Ca și la Ovidius, de altfel.