Se pare că deghizarea a fost forma fundamentală de a exista a lui Ovid S. Crohmălniceanu, o primă manifestare a acesteia putând fi „travestirea“ fără voie a viitorului literat, înzestrat cu un profund spirit de finețe, într-un inginer ce își câștiga pâinea noastră cea de toate zilele ca desenator tehnic dotat cu un riguros spirit geometric. Odată viitoarea carieră aleasă, a urmat luarea unui pseudonim, la ora debutului, care nu a rămas așa cum fusese dorit, deoarece a fost schimbat în „Crohmălniceanu“ de altcineva, înainte de apariția publicistică. Chiar și primul text s-a constituit într-o farsă pe care debutantul i-a jucat-o cu dezinvoltură lui Miron Radu Paraschivescu. Însușirea preceptelor realismului socialist nu a fost făcută, din păcate, tot sub semnul unei deghizări. Profitând în anii dejismului de chemarea înflăcărată pentru instaurarea dogmatismului, ce presupunea căpătarea imunității mesajului propagandistic în fața comiterii derivelor axiologice, tov. S. Crohmălniceanu a devenit critic de direcție asistată de partidul unic. Din această postură, fostul desenator tehnic a trasat liniile directoare ale propagandei de partid în spațiul revuistic oferit cu generozitate cronicilor sale. În fața breslei scriitoricești, tov. S. Crohmălniceanu a făcut disocierea fermă dintre pattern-ul dogmatismului și ceea ce ideologia marxistă considera a fi dogmatism: „În ceea ce privește critica literară, efectele dogmatismului se resimt mai ales sub forma simplismului și a sărăciei aparaturii estetice pe care o prezintă articolele. […] O sursă a dogmelor estetice e confuzia care se face între aprecierile de orientare a literaturii și principiile estetice de bază. Uneori asemenea aprecieri sunt, cum e firesc, foarte direct [sic!] și local determinate de anumite împrejurări, și e bine să fie așa.“ (Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Romînă, E.S.P.L.A., București, 1956, p. 342.) Nu e deloc bine să fie așa, dar în tot acest timp, al ipostazei de activist de partid activ în transpunerea in actu a principiilor realismului socialist, cronicarul literar dogmatic în mare vo(l)gă plutea în aerul timpului occidental. Tov. Crohmălniceanu citea cu pasiune texte avangardiste și era încă racordat la spațiul literar european, îndeosebi acela francez. Ulterior, fostul desenator tehnic nu a urmat întocmai linia dreaptă (în fond, strâmbă) trasată de partid și a fost acuzat de deviaționism, din cauza abaterilor și a inconsecvențelor dovedite în lupta pentru veștejirea „formalismului“ burghez. Catalogat drept slugă a unor modele străine dușmănoase față de spiritul internaționalismului proletar, cerberii ideologici l-au învinuit la un moment dat pe Crohmălniceanu de cosmopolitism. Și nu putem spune că nu era adevărat. Uzitând de felurite subterfugii pentru a-și menține autoritatea și pozițiile deja cucerite în establishement-ul literar, Crohmălniceanu a lăsat apoi deoparte orice deghizament și a mers dârz, cu bastonul prin București, dar și prin bast(i)onul păcii și al realismului socialist. Pentru siguranță, era înarmat cu propria teorie a bastonului: „dacă n-ai un băț în mână, să le fie frică de tine, degeaba scrii cărți, te înmormântează cu ele cu tot“. (apud Paul Cornea, Jurnal. 1933-2017, Editura Polirom, Iași, 2024, p. 197.) Poate că așa se explică năpârlirea greu de înțeles – comisă de un spirit cameleonic, dotat cu un bogat bagaj cultural și cu o mare deschidere spre spațiul literar european – când a scris cu o ardoare greu de acceptat din partea posterității, „retardata“ broșură Pentru realismul socialist. Publicând-o în contratimp istoric, pe când se arătau zo(r)ile noi ale liberalizării culturale, autorul ei nu a tras cartea câștigătoare, în fine, broșura câștigătoare, care a rămas înfiptă ca o broșă stigmatizatoare în roba de oficiere a actului său critic. După 1990, în ultimul său deceniu de viață, Crohmălniceanu și-ar fi putut prelungi apogeul carierei, dar a survenit în mod neașteptat declinul biologic. Și nu numai. Pe fondul durelor atacuri pricinuite de evaluarea fostului traseism ideologico-literar, autorul culegerii Al doilea suflu s-a recules, și-a tras răsuflarea astmatică, apoi s-a autoexilat în Germania. Profesorul fusese un om pentru toate dialogurile, cu excepția aceluia, plin de bruiaje și întrerupt, avut cu contestatarii săi din primul deceniu postdecembrist, care a fost și ultimul al vieții sale. Dacă, într-un text comemorativ, Gheorghe Grigurcu l-a numit „un Javert al criticii «realist-socialiste »“ (N-a fost un Titu Maiorescu!, în „Convorbiri literare“, nr. 6/ 2000, p. 8), în postceaușism el a devenit un Jean Valjean urmărit de propria lui umbră de veșnic suspect(at). Citez dintr-un savuros text scris în registru ludic, în urmă cu trei sferturi de secol, unde Crohmălniceanu a parodiat limbajul unui celebru antecesor coleg în ale autoexilului berlinez: „M’au întors pe față și pe dos, parc’aș fi fost o haină dela Taica Lazăr. M’au supus subtilisimului lor spirit critic și m’au descusut pe la încheieturi. M’au ciopârțit, cârpit, tăiat și lipit la loc.// Aș fi sărit firește să rectific, dacă nu chiar să desmînt categoric; dar în starea de complectă abdicare în care mă aflam, adică în puterea tartorelui Sarsailă, mai puteam eu deschide fălcile să articulez măcar o simplă negațiune spre restabilirea adevărului?// Persoana moftangiului critic era sacrosanctă.// Dumneavoastră mi-ați dat prilejul să viu aici și să vorbesc. Regret zic că n’am ocazia să mă răfuesc dela obraz cu cei care m’au buzunărit în lipsă.“ („Fragmente din discursul de recepție la Academie al lui I. L. Caragiale“, în Cronici și articole, E.S.P.L.A., București, 1953, p. 26). Cele scrise atunci i s-au potrivit peste ani autorului însuși, prin puterea premonitorie conținută.
Ovid S. Crohmălniceanu a simțit că nu se poate reabilita în fața reevaluărilor morale ale tu – multuosului revizionism postde – cembrist, care nu a avut răbdare să se mai uite la desenul din covorul roșu al vieții fostului desenator tehnic, ci doar la nodurile și ițele nevăzute pe care el nu le-a arătat gata descâlcite odată cu apariția așteptatei cărți Amintiri deghizate. Rău a procedat și acesta a fost motivul major pentru care, după ultimul deghizament, autorul prudentelor amintiri s-a hotărât, asemenea lui Caragiale, să mănânce în autoexilul berlinez pâinea noastră cea de toate zilele. Când spun „a noastră“, mă refer la faptul că, departe de România, autoexilatul a fost continuu racordat la pulsul foarte ridicat al vieții literare din țară în acea perioadă a radicalelor revizuiri și a profundelor schimbări de paradigmă. De la înalta tribună a lucrărilor primului (și ultimului) Congres al Scriitorilor, înainte de a întreba acuzator: „Ce ajutor ne-a dat acest critic literar spre care noi ne uităm ca la un steag gata să-l urmăm?“ (Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Romînă, ed. cit., p. 276.), Zaharia Stancu, aflat într-o acută criză a vanității rănite, i-a făcut criticului literar de autoritate următoarea urare de viață lungă, între limitele unei izbucniri revendicative devenite de referință hilară: „Dumneavoastră – tovarășe Crohmălniceanu – vă place Max Jacob! Să scrieți critici literare o mie de ani de-acum înainte, fără să pomeniți de Desculț./ Acest Desculț însă – evident, fără voia dumneavoastră – face ocolul pământului încălțat în sandale de aur. Îmi pare rău că vă spun acestea.“ (Ibidem, p. 269.) Și mie îmi pare rău că trebuie să o spun: făcând ocolul pământului, fie și în 80 de secole, Desculț, încălțat (!) cu sandale de aur, nu ar fi putut intra pe ușa Academiei Suedeze, în vederea înnobilării cu Premiul Nobel. Și doar, înainte de a pleca din țară, se ștersese bine pe tălpi, pentru a i se permite să calce pe orice fel de covor roșu… Dar îmi pare rău îndeosebi pentru faptul că importantul nostru critic postbelic nu a putut trăi o mie de ani în felul exemplar în care a făcut-o în ultimele două decenii de comunism. În acel interval fast, a realizat – pentru a mă folosi de titlul unei rubrici de revistă semnată de el – „faptele și vorbele“ cele mai bune ale sale: Literatura română și expresionismul, Literatura română între cele două războaie mondiale, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură și conducerea Cenaclului Junimea. De unde se vede că nu-i trebuie cuiva să trăiască un mileniu pentru a realiza benefice viraje existențiale majore de consemnat nu doar în dreptul său. Lui Crohmălniceanu i-a fost necesar doar un pătrar de secol pentru a parcurge distanța onomastică de la „tov. S. Croh“ (e prea mult să spun Ovid S. Crocmălniceanu) la „tata Croh“, adică de la semnatarul cronicilor literare ideologizante din perioada anilor ’50-’60, care aveau vulgarizatorul rol de „prelecțiuni populare“, la renumitul inițiator al „prelecțiunilor literare“ de înaltă clasă estudiantină de la Cenaclul Junimea. Azi, se impune ca două profiluri contrastante să fie privite, înțelese și armonizate, în scopul conturării unui portret al criticului atât la bătrânețe, cât și la tinerețe. Am inversat ordinea biologică firească, întrucât Crohmălniceanu a avut reflexele unui bătrân dogmatic în timpul realismului socialist (când, ros de nostalgii moderniste, a rămas totuși atent la dinamica literaturii autentice) și pe acelea ale unui „june“ critic novator în perioada conducerii Cenaclului Junimea și scrierii importantelor sale cărți menționate mai sus. La Judecata de Apoi – „nedeghizată“ de parti-pris-uri ideologice –, a posterității literare, punând pe un taler al balanței relele comise, iar pe celălalt faptele și vorbele bune ale lui Crohmălniceanu, se pare că acul, după lungi oscilări, are tendința să se înțepenescă la mijloc. Dacă ar depinde de mine cântărirea pe toate fețele a alternativelor (estetice, psihologice, caracterologice și morale), aș face, printr-un exercițiu de coerență și luciditate procedurală a judecății critice de care mă sumt în stare, ca acul balanței să încline mult mai mult spre talerul cu vorbele și faptele bune. Iar aceasta, întrucât numele Ovid S. Crohmălniceanu – de referință și de neocolit în istoria noastră literară – nu a rămas, și nici nu va avea cum să rămână pus pe o listă de sinistră amintire, alături de numele ideologilor de pur sânge revoluționar deghizați în critici și teoreticieni literari, din gregara stirpe stârpită (sper) a unor Nicolae Moraru ori Mihai Novicov.