Dilema avocatului și candidatului la Parlament Tache Farfuridi din finalul celebrului său discurs electoral din actul al III-lea al comediei O scrisoare pierdută figurează printre cele mai cunoscute și mai frecvent utilizate citate din opera lui Caragiale. Rareori atunci când cineva intenționează să sugereze idioțenia patentă a unui ins sau stupiditatea crasă a unei alegații găsește o soluție mai potrivită decât recursul la celebrele vorbe ale personajului caragialian:
„Din două una, dați-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale… Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!“
Vorbele în cauză fac parte din acele „replici-sentințe [care] trăiesc singure cu o puternică viață verbală”, după cum le definește G. Călinescu în Istoria literaturii române… și sunt considerate cvasi-unanim a fi îmbogățit cu un diamant prețios tezaurul național de inepții cu pretenții intelectuale.
În realitate, lucrurile nu stau însă tocmai așa! Aș risca să spun că – pe ici pe colo, și anume prin părțile esențiale – chiar dimpotrivă. În urmă cu aproape un deceniu m-am ocupat întâmplător de chestiunea subtilităților ascunse sub aparenta tâmpenie farfuridiană. Revin asupra problemei cu argumente neschimbate, dat fiind faptul că, într-un context sau altul, imbecilitatea dilemei lui Farfuridi reapare periodic în publicistica din zilele noastre și nu numai.
Porneam atunci (și o voi face și acum) de la observația că totuși ceva nu e în regulă cu epilogul cuvântării ghinionistului avocat. Spre deosebire de noi, cei care astăzi, citind sau asistând la un spectacol cu O scrisoare pierdută, întâmpinăm fără excepție replica respectivă cu un hohot de râs nestăvilit, în piesă, nimeni nu râde absolut deloc la contactul cu dânsa. Nu provoacă amuzamentul nici măcar în zgomotosul grup independent, inteligent și impertinent condus de Nae Cațavencu care, până atunci, monitorizase la sânge și taxase fără milă toate derapajele de logică sau de exprimare ale nefericitului orator. În actul al treilea – cel mai cinematografic ca structură și care beneficiază, în consecință, de cele mai minuțioase didascalii din întreaga comedie –, râsetele sunt menționate scrupulos de fiecare dată de autor. Fraza care încheie discursul lui Farfuridi, aceea cu „dilema”, nu stârnește însă o astfel de reacție. Mai exact, nu stârnește niciun fel de reacție. O aflăm de la Caragiale însuși – recte, din didascalia care urmează ultimelor cuvinte din alocuțiunea lui Farfuridi „…Din această dilemă nu puteți ieși… Am zis!:
(Aplauze în fund, sâsâituri în față. Farfuridi coboară zdrobit, ștergându-se de sudoare, și merge în fund. Brânzovenescu și alți alegători îl întâmpină și-i strâng mâna. Rumoare. Mai mulți din auditoriu se scoală și strică rândurile. Cațavencu suie de la dreapta în mijloc, unde vorbește încet cu grupul său gesticulând viu. Cu un alt grup mai în fund Farfuridi și Brânzovenescu asemenea. Pristanda iese misterios din cabinetul primarului, trece prin ușcioara grilajului, care este la spatele tribunii, și trage de pulpană pe Trahanache, care sună clopoțelul.)“
Cum se face că disidenților din gașca lui Cațavencu lasă să le scape o imbecilitate atât de planturoasă precum aceea debitată de epuizatul Tache? Și, așijderea, cum se explică faptul că în scena următoare, în care Nae Cațavencu toacă mărunt spiciul lui Farfuridi în fața ciracilor, el nu fac nici măcar o aluzie – o trimitere explicită cu atât mai puțin! – la cea mai, nu-i așa, rizibilă dintre replicile contracandidatului său la deputăție?
Întrebările au, evident, o doză consistentă de retorică. Nu eventualul răspuns la ele reprezintă Răspunsul. Adevărata explicație este, după cum vom vedea – asemenea vieții din titlul unui roman al lui Milan Kundera – în altă parte. În cu totul altă parte. Consemnez, deocamdată, paradoxul că, dacă Nae Cațavencu n-ar fi fost întrerupt de descinderea în adunare a turbulentului Cetățean turmentat, cuvântarea sa ar fi ajuns și ea, fatalmente, la dilema lui Tache Farfuridi. Și nu era deloc exclus să-l fi auzit pe dom’ Nae folosind cam aceleași cuvinte ca și colegul său de avocatură și de partid. Și – arghezian vorbind – la fel de straniu potrivite…
Părăsind, pentru o clipă, ficțiunea dramatică a lui Caragiale și plonjând în realitatea lustrului de istorie românească 1878–1883, menționez că mari politicieni, precum Titu Maiorescu, Petre P. Carp și C.A. Rosetti ori jurnaliști de calibrul lui Mihai Eminescu sau I.L. Caragiale însuși, s-au aflat – în momente istorice diferite, e adevărat – în aceeași dilemă ca și Tache Farfuridi, având intervenții în parlament sau în spațiul public și, respectiv, iscălind editoriale în ziare de răsunet pe tema revizuirii fără schimbare și a schimbării fără revizuire.
S-o luăm însă în ordine:
Episodul 1. La sfârșitul războiului ruso-turc din 1877 – 1878, Congresul de la Berlin al marilor puteri europene condiționase, prin articolul 44 al tratatului final, recunoașterea independenței câștigate de România cu sacrificii și eroism pe câmpurile de bătaie de la Plevna, Grivița, Rahova și Smârdan de modificarea conținutului articolului 7 din Constituție, articol care atribuia drepturi civile și politice depline doar cetățenilor români de religie ortodoxă. Principalul grup etnic afectat de această prevedere discriminatorie era cel al evreilor.
În majoritatea lor, politicienii autohtoni – indiferent de orientare – erau dispuși, în fond, să accepte schimbarea conținutului articolului 7, dar manifestau o țepoasă reticență față de maniera imperativă în care decidenții occidentali își formulaseră solicitarea, văzând în ea un amestec brutal în problemele noastre interne. Întreaga opinie publică era conectată în acea perioadă la tensiunea ieșirii onorabile a României dintr-o situațiune delicată față de Europa care – și atunci, ca și acum – ne impunea anumite obligații politico-juridice și veghea drastic la modul în care îi erau îndeplinite directivele. Toată lumea era în căutarea unei soluții de compromis. Și ea a prins, la un moment dat, să se întrezărească: P.P. Carp a lansat ideea ca Parlamentul în vigoare să propună Adunării Constituante ce urma să rezulte în urma alegerilor din 1879 revizuirea Constituției fără motivație expresă. Acceptarea acestei rezolvări crea posibilitatea ca Legea Fundamentală să fie supusă procesului de revizuire, dar buclucașul articol 7 să nu sufere, eventual, nicio modificare. Într-un editorial al ziarului „Timpul“ din 27 februarie 1879, Eminescu însuși pare înclinat către această soluție machiavelică:
„Propunerea de revizuire nemotivată, am susținut-o: întâi pentru că nu prejudecă cestiunea ci lasă totul la dis crețiunea Adunărilor de revizuire, care sunt în drept de-a declara chiar că nu e defel caz de revizuire și că mențin intact art. 7…“
Cum ar veni: să se revizuiască, dar, de fapt, să nu se schimbe tocmai ce era de schimbat!
Episodul 2. În 1883 (anul în care – nota bene! – se desfă șoară și acțiunea comediei O scrisoare pierdută), electoratul român este din nou chemat la urne pentru a alege o altă Constituantă, menită să revizuiască încă o dată Legea Fundamentală. De această dată, pe ordinea de zi se aflau 25 dintre articolele sale care vizau, în primul rând, mai multe dintre principiile legii electorale (13 la număr), dar și alte chestiuni precum libertatea presei, schimbarea titulaturii Regatului României, înființarea unei comisii legislative permanente, desființarea gărzii civice (instituție luată viguros în tărbacă de Caragiale în prima sa comedie, O noapte furtunoasă) ș.a.
Exista un consens major privitor la necesitatea modificării majorității articolelor în cauză, atât liberalii, cât și conservatorii exprimându-și public acordul în acest sens. Dar pentru că noi am fost întotdeauna țara lui „da, dar…”, nu s-a putut nici de astă dată fără un „dar…”: liderii conservatori cei mai proeminenți – aceiași Titu Maiorescu și Petre P. Carp, cu deosebire, și nu numai ei – se pronunțau pentru modificarea celor 25 de articole litigioase, dar împotriva actului revizuirii Legii Fundamentale. Ambii susțineau – și nu greșeau deloc – că recursul la prea frecvente acte de revizuire riscau să împingă Constituția în derizoriu. Maiorescu argumenta – de asemenea, judicios – că schimbările preconizate în conținutul celor 25 de articole puteau fi operate foarte bine prin „lucrare legislativă normală“, adică prin emiterea de legi organice consacrate fiecăreia dintre problemele în cauză.
Iată-ne, așadar, și în fața celei de a doua ramuri a dilemei farfuridiene: să nu se revizuiască, dar să se schimbe totuși ce este de schimbat!
În O scrisoare pierdută, Caragiale recurge la un artificiu literar de efect, montând într-o singură frază sinteza problemelor fierbinți din două momente politice diferite. Faptul că ambele sunt relativ proaspete în memoria personajelor comediei (ultimul chiar la ordinea zilei, putem pentru ca să zicem…) le conservă haloul de gravitate sub care erau percepute în epocă – cestiuni arzătoare, mă-nțelegi! În chip firesc, fraza care le unește literar n-are, pentru lumea lui nenea Iancu, niciun haz. Pentru lumea noastră, peste care se va fi rostogolit mai bine de un secol, însă da. Și încă un haz nebun.
Să încheiem cu o glumă de vagă proveniență caragialiană. Privind, așadar, lucrurile din punctul de vedere istoric și din punctul de vedere de drept (pseudo-)dilema lui Tache Farfuridi seamănă cu vânătoarea din anecdota faimoasă: este un sport agreabil sau un asasinat odios – depinde la care capăt hermeneutic al puștii ne situăm…