Romanul Dorei Pavel Efectul Caligari, apărut la Editura Polirom, ocupă un loc aparte în peisajul romanului românesc contemporan și, în particular, a romanelor egoprozatorilor poliromiști. O prezentare succintă a autoarei pe site-ul Polirom avansează o etichetă menită deopotrivă să sintetizeze și să tipologizeze convenabil-advertorial producția romanescă a autoarei de „thrillere psihologice de factură gotică“. Eticheta recomandă natura hibridă a romanelor ei cu un termen care vine din film (thriller psihologic), pentru a fi aplicat ulterior literaturii, și un termen istoricizat literar, romanul gotic, cu propria moștenire care-i revendică printre părinții fondatori, pe Horace Walpole și Ann Radcliffe, și printre celebrități pe Mary Shelley care a dat un personaj emblematic pe Frankestein, Edgar Allan Poe și Bram Stoker cu celebrul Dracula. Referința la cinema se află în titlul cărții, și anume filmul paradigmatic pentru expresionismul cinematografic, Cabinetul doctorului Caligari, din 1920, al lui Robet Wiener, film care absoarbe și metabolizează sensibilitatea gotică.
De la bun început interesul pentru social este diminuat, autoarea este preocupată de alienare atât în formele ei instituționalizat patologice, cât și de cele care se află la purtător, fără a fi expuse unui examen clinic. Ceea ce romanul aduce în prim-plan sunt rapelurile la interioritatea personajelor, sondarea psihismului lor abisal, în special prin trauma pe care o revendică și care marchează parcursul lor destinal, dar și prin descrierea fantasmelor lor erotice și a acelei vieți paradoxale a psihicului pe care o reprezintă visul. Bun venit în universul freudian! O bună parte a romanului se desfășoară în interiorul unui spital de boli mintale, personajele fiind medici, asistente și, evident, pacienți.
O mică incursiune în roman este necesară, mai ales pentru societatea persoajelor sale între care se creează legături bazate pe sensibilitatea lor particulară la confiniile cu patologicul. Tânărul bibliograf la Biblioteca universitară, Rafael Ruha, pare să ducă o viață solitară; o formă rară de exoftalmie îi conferă o particularitate fiziognomică, un ochi este mai „mare“ decât celălalt. Se revine obsesiv asupra acestui aspect „ciclopic“ în roman cu detalii uneori grotești, împingând spre monstruozitate figura acestuia care se mai remarcă și prin magnetismul privirii. Tânărul este „agățat“ cu o anumită finețe care îmbină sugestia cu subliminalul de o femeie mai în vârstă ca el, profesoara de coregrafie Gloria Josan. Aceasta îl aduce la ea acasă și astfel face cunoștință cu unicul ei fiu, Albert, care suferă de sindromul Asperger, ilustrat clinic de comporta mentul tânărului genialoid. Pătrun derea în această familie monoparentală, unde tatăl este substituit serial de iubiți care-i plombează absența repre zintă de fapt o intrare pe teritoriul patologicului, a bizarului, a alienării.
Comportamentul femeii ilustrează, la rândul lui, această patologie, concubinajul ei nu are nimic frivol, ci reprezintă, probabil, expresia unei traume. Rafael, ulterior prescurtat Rafa, nu este interesat de serviciile sexuale oferite de femeie, ba chiar le evită, ci de fiul acesteia, al cărui comportament îl studiază, a cărui memorie fotografică îl fascinează, de care se atașează într-o oarecare măsură și asupra căruia proiectează o fantasmă criminală care nu este nicio clipă pusă în act, dar care este urmată de un autodenunț la poliție, de un arest preventiv de 30 de zile și de internarea tânărului bibliograf într-un spital de psihiatrie. Cu această ocazie sunt introduse în scenă alte trei personaje, psihologul Felix Tisu (de ce un psiholog și nu un psihiatru, dat fiind instituția unde lucrează acesta?) care se dedică acestui caz, fashion modelul Sandra Tatis și prietena Sandrei, nevrotica Berta Klein. Sandra Tatis atrage atenția tânărului pacient, magnetizată la rândul ei de privirea acestuia, cei doi stabilind o relație prin corespondență, prin e-mail, scrisorile ei fiind inserate în roman. La rândul ei, Berta Klein se arată atașată până la fascinație-obsesie de prietena sa.
Există și o serie de personaje secundare, pe care le poți împărți în două, cele legate de trauma personajelor principale (mame cu precădere, dar și tați pasageri, în general siniștri), galeria exotică de alienați de la spital redată într-un memorabil tablou grotesc montat aproape cinematografic de la plan secvență la travelling, și care dobândește relevanța unui cabinet de curiozități, sau cele rămase neexplorate psihic precum sora Cecilia sau Mama Sira. Singura serie de capitole care poartă un titlu fixat, „Din carnetul psihologului Felix Tisu“, explorează lumea psihologului cu interesul său marcat pentru cazul Rafa de care se apropie foarte mult, ajungând să doarmă în aceeași rezervă cu el și care scandează etapele unei psihopatii evolutive. Jurnalul nu este unul exclusiv clinic, de observație, ci unul personal, în care autoscopia permite accesul la un univers obsesional intens mergând până la dezvăluirea traumei din adolescență, unde copilul a asistat la un avort brutal al mamei sale care se prostitua într-un apartament sordid, avort soldat cu decesul ei. Scena este descrisă în toată cruzimea ei anatomo-fiziologică, și mai ales psihică, și este, poate, responsabilă de comportamentul deviant și de suicidul psihologului care asistă postmortem și întrucâtva delectabil la propria sa disecție în laboratorul de medicină legală al spitalului. Familiarizarea cu toate aceste personaje merge mână în mână pe contrasensul ei cu defamiliarizarea, altfel spus, alienarea lor.
Sexualitatea joacă un rol important pentru toate personajele acestui roman, dar ea este mai puțin una pusă în act, cât una fantasmatică sau legată de o traumă, reflectă o patologie și evoluează în regimul ei discret. Personajele au în comun, în primul rând, trauma, legată de sexualitatea părinților, cu un eveniment care se impune prin violența lui, refulat ulterior și responsabil de o serie de devianțe. La scurt timp după moartea mamei sale, adolescentul Rafa surprinde actul sexual al tatălui cu o femeie necunoscută în apartamentul familiei, episod descris în toate detaliile sale dilatate până la abnorm. Toate personajele evoluează într-o zonă a unei sexualități deviante, dacă dorim să evităm termenul de patologie sexuală, mai precis într-un univers fantasmal al sexualității, generat de traumă sau de o dispoziție aparte a sensibilității lor. Sandra are mai mulți parteneri față de care nu există niciun atașament afectiv, ei sunt prezentați asemeni unei colecții de timbre, în schimb fanteziile sale sexuale sunt legate de tânărul pacient pe care doar l-a văzut, fiind excitată de presupuse diformități fizice ale sale (un picior mai scurt, paralizia membrelor inferioare, altfel corect presupusă etc.) transpunând totul în scenarii erotice care speculează o infirmitate excitantă. Prietena ei Berta nu știe cum să-și mărturisească homoerotismul, atracția sexuală față de Sandra, al cărui comportament sexual îl reproduce după descriere în propriile sale relații. Felix Tisu trăiește în afara sexualității bântuit de trauma din adolescență, iar tânărul bibliograf refuză sexualitatea Gloriei oferită cu generozitate, refugiindu-se într-o fantasmă libidinală de o intensitate dizolvantă unde un vas dăruit de coregrafă se metamorfozează în sexul acesteia explorat lingual în tot senzorialul detaliilor sale imaginate. Personajele romanului evocă patologiile sexuale care recomandă personajele monstruoase din filmele lui David Lynch, prădători femeli, estropiați, diformi, dezaxați cu un libido grotesc etc., cu deosebirea că aici există o pronunțată dimensiune (auto)reflexivă a personajelor care-și problematizează condiția (Felix Tisu, Rafa), care trăiesc simbiotic pentru a-și adânci obsesiile reflectându-le în celălalt ca într-o oglindă deformată.
Sub raport literar, romanul tinde către un neoexpresionism particularizat prin metisaj cu un neogotic spectral și care-și are corespondentul imaginal în filmul emblematic al lui Robert Wiener. Primul face adresă la psihismul abisal, la explorarea inconștientului în expre siile unui comportament deviant care reține expresia unei visceralități inclusiv anatomice. Goticul este, aici, recuperabil din atmosfera de spital, din profilurile virtual maladive ale personajelor și din vignieta decadentă a evocării familiei aristocratice a lui Albert, și hipersensibilității sale descărcate în erudiție monstruoasă. Povestea familiei nobiliare de origine maghiară a lui Albert, posesoare de castel, preocupările pentru artă și literatură într-o cheie esoteric-fantastă, precum și poza de ultim vlăstar genialoid țin de un gotic submers, decupaj livresc bricolat într-o biografie postulat încărcată de moșteniri maladive. Construcția romanului însă pierde din coerență în raport cu toate aceste psihisme în libertate care-i dictează raznele, fixează obsesional printr-o estetică a fragmentului.
Există două forme sugestive de mise en abyme în roman, cel fantasmat de Rafa la un moment dat, unde orice lectură este catalogată drept impostură; întrucât nu recuperează gândul originar al autorului, intimul lui și totodată violează această intimitate. „Câtă vreme nu s-a zămislit încă în gena umană acel ţesut-aparat-organ-neurosenzorial pe care să-l deţinem cu toţii, astfel ca, în momentul în care «consumăm un text», el să declanşeze o translaţie psihică necesară dinspre un donator înspre un primitor – fără ca donatorul să piardă dăruind –, creaţia iniţială, cu aura ei, pierde. (…) Cum să pătrundă cititorul, neştiutor, dar curios, în toate cotloanele ansam blului imaginar expus de tine, dar securizat ca-n vitrina unui muzeu? Ce urmează nu poate fi decât impostură, nu? Tot ce poate el e să umple spa ţiile albe cu propriile fantasme.“ Celălalt este legat de titlul romanului și de filmul la care face trimitere, prin fraza emblematică a „trezirii“ somnabulului Cesare de către cel care-i controlează subconștientul: „O frază ca o somație, extrasă din pelicula horror Das Cabinet des Dr. Caligari, și pe care azi, la peste un secol distanță, o citim atașându-i un fel de umor involuntar – ea îl ajută mai mult decât orice aș spune și aș face eu în astfel de situații: Cesare!!… Hörst Du mich?! Cesare, ich rufe dich!… Cesare!!… Mă auzi?! Cesare, eu te chem… eu, doctorul Caligari… stăpânul tău… trezeşte-te pentru o clipă din noaptea ta întune cată…“. Autoarea cărții își „trezește“ personajele, dar ele acționează asemeni unor somnambuli chiar și atunci când cred că posedă controlul asupra celorlați și mai ales autocon trolul, fiindu-le imposibilă ieșirea din cercul obsesiilor lor, ghidați de „instinc tul inacceptării vieții“, intuind singura ieșire, suicidul, pe care unul dintre personaje îl alege.