În majoritatea poemelor, dintr-o serie deasă de apariții editoriale, George Vulturescu conturează repetitiv un spațiu poetic particular, configurat prin atmosfera concentrată de rituri tradiționale și priveliști rustice virginale care fecundează aievea fantezia auctorială. Lirica lui aspră și vitalistă s-a concentrat de la începuturi în jurul motivului „Ochiului Orb“, legat organic de ființa poetică printr-un accident biografic. În aria imaginarului, privirea interioară compensatorie determină reactivarea memoriei ancestrale și racordarea la mitologie. Întrucât privirea singulară captată de imaginile plastice ale Nordului natal, reflectată din realitatea concretă spre sine, desemnează și forța cerebrală care permite recuperarea unui timp mitic, sub semnul credinței divine, cu efecte benefice în perimetrul creației. Nu întâmplător, volumul de față, Pinul lui Nietzsche se deschide prin dialogul cu rapsodul mitologic Orfeu, care pune accentul pe actul cunoașterii: „De-acum ai aflat: poezia nu se face cu apă,/ ci cu picătura, uimită, care știe că râul va începe/ să sece cu ea (…) Știi deja: dacă ai ajuns la Valea Seacă a Poeziei/ nu ești nici pe pământ, nici în cer:/ ci între striațiile creierului tău.“ Încă dintr-o antologie poetică de maturitate – Orb prin Nord, din 2009 – George Vulturescu contopește în discursul propriu un corpus livresc semnificativ, apelând la frazări memorabile după principiul intertextualității postmoderne. Între timp, poetul s-a remarcat prin comentarii critice de actualitate, adunate în volume. Și, mai cu seamă, prin studiile tematice despre poeți ardeleni exemplari urmate de o teză doctorală despre poezia lui Șt. Aug. Doinaș și, mai aproape de prezent, de un studiu substanțial despre maladiile eului poetic în creația macedonskiană. Deprinderea exegetică a determinat, după toate indiciile textuale, prioritatea livrescului prin intertextul altoit în creația poetului sătmărean. În culegerea recentă, numeroase fragmente disparate sunt reunite într-un context tematic original. Începând cu poemele În căutarea zidurilor și Locul bocancilor de la intrare, unde frazele preluate sunt indicate în motto-uri (din creația lui G. de Nerval, F. Pessoa), pe lângă dedicația introductivă Lui F. Nietzsche, in aeternum, ca imbold creator. În catalogul personal al scriitorilor eminenți care nutresc ideea poetică se integrează, în diverse contexte, „Marii Barzi“ (cf. Elegie cu Vechii Barzi), de la Shakespeare până la E. A. Poe, Baudelaire, Rimbaud, Valéry, Esenin ș.a. Chiar și prozatorii: Dostoievski, Gide, Flaubert ș.m.a. Lista filosofilor care generează meditația lirică este și ea impunătoare: de la titularul Nietzsche (în ipostază poetică, precum Borges) până la Hegel și Heidegger. În manieră evocatoare sunt atrase în discursul poetului contemporan și figurile proeminente ale poeziei române, de la Eminescu (Vinerea bulgărelui de lut) până la N. Stănescu (Nichita Stănescu mi-a sărutat ochiul meu orb). Impresia de superficie ar fi că eseistica și comentariile critice au contaminat la modul livresc puritatea poetică. Impresia este anulată prin revenirea poetului la motivele consacrate în lirica sa, între emblema Ochiului Orb și personificarea lui Row orbul. Precum în poemul Locul bocancilor de la intrare: „Când scriu nu mă puteți urma:/ doar Ochiul meu Teafăr îl poate urma pe cel Orb,/ deversându-se unul în altul, precum vizibilul în invizibil,/ precum râul își lasă aluviunile printre pietrele malurilor./ Tu ești, nu-i așa, Doamne, cel care citește cu Ochiul meu/ teafăr de viață și cu Ochiul meu Orb cu pupilele morții?“ Dar într-o serie de poeme din Pinul lui Nietzsche pregnantă devine tendința satirică și sarcasmul optzecistului „psalmist al Nordului“ care se detașează ironic de creația și, mai ales, conduita congenerilor („trăirea brută a murdarului periferic din poemele generației mele“). Satirizarea gloriei efemere este evidentă în poemele Când ești… „nominalizat“, Mormântul poemului neterminat, Poem cu gângănii, Pielea singurătății, Un (alt)poet privește crucea etc. Epilogul confesiunii lirice este marcat prin asemenea versuri: „Încă aud ursitorile la ferestre (…)«Nu va avea altă glorie pentru versurile sale/ decât atunci când le va citi Pietrelor Nordului –/ deasupra lor nu e decât Dumnezeu/ care se lasă văzut de Ochiul său Orb…»“. Dincolo de accentele grave, apăsate pe condiția spirituală a „psalmistului“ din nordul muntos al țării (cum declară în poemul Sunt un psalmist al Nordului), poemele recente ale lui George Vulturescu demonstrează sudura organică dintre crezul confesiv și meditația amplificată pe cale livrescă. În planul cunoașterii poetice, Pinul lui Nietzsche se așază în continuitatea volumului din 2023 Cesar Vallejo urcă pe Machu Picchu. Unde se reconstituie în discurs liric expediția temerară a poetului român pe urmele poetului național peruvian, escaladând munții spre templul străvechi al incașilor. Prin contrastivă asociație metaforică, titlul actualului grupaj este ilustrat prin poemul Lângă pinul lui Nietzsche, referindu-se la poemul Pin și trăsnet dintr-o antologie lirică a filosofului tradusă în românește. Prilej pentru Vulturescu să-și reafirme crezul poetic: „Am învățat să scriu ca și cum aș ține strâns rădăcinile pinului (…)/ Martori îmi sunteți voi că mi-am învățat cuvintele/ să se încunune cu pietrele care susțin rădăcinile pinului/ sus pe vârfuri, sub vânturi și fulgere.“