Unul din cele mai expresive portrete ale Virginiei Woolf i se datorează lui Isaiah Berlin. Evocarea nu vizează însă, în primul rând caracterul și inteligența scriitoarei, ci înfățișarea ei. Bărbat de lume, care a străbătut en fanfare o întreagă epocă, Berlin – care era atunci cercetător la All Souls College din Oxford – n-a ezitat s-o descrie ca fiind „cea mai frumoasă femeie pe care a văzut-o vreodată“. Și asta în ciuda împrejurărilor deloc plăcute ale primei lor întâlniri, din 1933, când fusese invitată la celebra universitate de către vărul ei primar, H.A.L. Fisher. Atunci, Isaiah Berlin avea douăzeci și patru de ani, iar Virginia de două ori mai mult – și încă ceva pe deasupra: cincizeci și unu. Așa se explică, probabil, de ce filozoful a reținut îndeosebi lucruri legate de înfățișarea și de comportamentul celebrei romanciere. Nu l-a impresionat că doamna Fisher o considera arogantă, ci faptul că era incredibil de frumoasă și că părea „deosebit de nervoasă“. Să fi fost din cauza lui C.S. Lewis (care atunci avea treizeci și cinci de ani), prezent și el la întâlnire, renumit pentru ura față de femei (domolită abia la cincizeci și opt de ani, când s-a căsătorit cu Joy Davidman), și mai ales față de femeilescriitor? N-avem cum ști. Berlin o percepe însă ca fiind dezorientată și nesigură pe mersul ei: „n-aș spune că se lovea neapărat de mobile, dar și-a găsit cu multă greutate drumul spre masă“ (Berlin, 2014: 298).
Prestația Virginiei Woolf din timpul dineului pare decupată dintr-o piesă pe jumătate absurdă, pe jumătate comică. Total inadecvată mediului în care nimerise (și, în general, oricărui mediu asupra căruia nu își pusese amprenta), scriitoarea părea incapabilă să susțină o conversație chiar pe cele mai banale subiecte. Răspunsurile erau lipsite de vlagă, iar atitudinea generală nu arăta nici prietenie, nici considerație față de comeseni. Întrebată dacă soțul ei, Leonard, va veni și el la Oxford, a preferat să privească în gol, manifestând o clară nervozitate și uitând să răspundă. Isaiah Berlin speculează că motivul ar fi fost inamiciția politică dintre Leonard Woolf și gazdă, Fisher, în chestiunea irlandeză. Nici celelalte întrebări – simple abordări politicoase în chestiuni vagi – nu au avut parte de răspunsuri mai acătării. Una viza lecturile ei, cu directă referință la Walter Scott, pe care nu-l citise. Abordarea e nemiloasă: „Cred că totul e o tâmpenie. Știu că David Cecil tocmai și-a publicat conferința despre el. Dumnezeu știe ce găsește în el. Și, de fapt, nu mi-a plăcut nici conferința“. Virginia Woolf făcea, desigur, aluzie la cartea apărută în vara aceluiași an, un volumaș de 50 de pagini, tipărit de lordul David Cecil la Editura Constable & Co., în colecția „The Raven Miscellany“, sub titlul Sir Walter Scott. Nici măcar despre plimbările ei n-a avut mare lucru de spus. Aflăm doar că atunci când se afla la Londra nu se plimba deloc. În schimb, când era la țară urca pe dealuri și se gândea la capre. Mai mult – și expresia e memorabilă – acestea i se părea că au o înfățișare ecleziastică. E singura asociere care arată că persoana care vorbea era un om de litere, și încă unul care contribuise deja substanțial la răsturnarea imaginii literaturii. În același timp, pălăvrăgeala comesenilor o deranja vizibil, ceea ce l-a determinat pe amfitrion să o roage să țină un mic discurs în fața studenților și absolvenților de la New College, care așteptau într-o încăpere alăturată. Inutil de spus că ceea ce a urmat a fost un dezastru. Cu semne vizibile de nervozitate, a început prin a-i chestiona pe studenți despre lecturile lor, iar la final a vorbit despre preferințele ei muzicale (Händel, Mozart, Haydn, Beethoven). Seara s-a încheiat mai bine decât începuse, cu Virginia perorând însuflețit în fața unui mic grup de femei.
În corespondența sa, Isaiah revine în două rânduri asupra întâlnirii. O evocă, la cald, scriindu-i lui Mary Fisher, verișoara Virginiei, cam în aceiași termeni în care avea s-o facă ulterior în Personal Impressions: „Cred că este cea mai frumoasă persoană pe care am văzut-o vreodată. Dar pot să-mi imaginez cum arată atunci când își iese din minți, lucru care, cred, i se întâmplă din când în când“ (Berlin, 2004: 69). În aceeași zi, 30 noiembrie 1933, îi scrie mult mai amplu Elizabethei Bowen, dând o dimensiune aproape mitologică întâlnirii organizate după multe „preparative, consultări și reajustări“. Isaiah Berlin știa că Virginia era timidă și se crispa atunci când întâlnea lume străină. Mary Fisher o văzuse când avea șaptesprezece ani și i se păruse „țeapănă și îngrozitoare“. Condițiile nu se anunțau, așadar, din cale-afară de prielnice: „În timpul cinei am stat chiar în fața ei, într-o tăcere împietrită și satisfăcută, admirându-i frumusețea, care este foarte, foarte mare. Decanul a vorbit calm și mai degrabă pozitiv despre Rosebery și ea l-a încuviințat cu multă grație și cu un minim de efort“ (Berlin, 2004: 70). Relatarea tânărului savant, plină de picanterii referitoare la ceilalți invitați, contrazice oarecum rândurile (și chiar perspectiva) din textul memorialistic dedicat Virginiei Woolf. Ajunsă în sala unde trebuie să-și susțină alocuțiunea, „Virginia s-a așezat confortabil printre băieții și fetele de la New College (între care și Cox), care o priveau cu ochii ieșiți din orbite într-o atitudine de adorație. A vorbit despre Meredith. Dar n-am avut norocul s-o ascultăm (vorbea și se comporta foarte nobil), deoarece dna F., neastâmpărată și pusă pe șotii, i-a angrenat pe toți într-un fel de joc în care nimeni nu putea vorbi cu nimeni mai mult de 2 minute.“ (Berlin, 2004: 71). Frustrat că n-a petrecut mai mult timp în preajma scriitoarei, pe care a urmărit-o întreaga seară cum se mișcă de la un grup la altul, a subliniat încă o dată fascinația pe care a exercitat-o asupra lui: „E, dincolo de orice dubiu, cea mai frumoasă femeie care există, o zeiță, și e un păcat că cineva ajunge s-o cunoască intim. Sper s-o reîntâlnesc.“ (Berlin, 2004: 71). O va revedea peste câțiva ani, când Virginia Woolf l-a invitat la cină, în casa ei din Tavistock Square. Invitația era scrisă în termeni năstrușnici: „Dacă veți bate la mica mea ușă cenușie, am s-o deschid.“ De data asta, era o întâlnire cu doar câțiva participanți: soțul ei, Leonard Woolf, Ben Nicolson și Sally Graves, nepoata lui Robert Graves. După toate aparențele, Virginia era îndrăgostită de ea și i-a pus nenumărate întrebări despre amorul liber printre tineri, chestionând-o dacă lesbianismul era practicat în mediul lor. Isaiah Berlin presupunea că și-a interogat și nepoatele în legătură cu același subiect. Spre deosebire de soțul ei, Virginia nutrea o mare admirație față de casa regală. Deși Leonard nu vedea nimic deosebit în membrii familiei domnitoare, ca oameni, scriitoarea era exaltată: „Te înșeli, Leonard, sunt cu totul diferiți. Minunați. Splendizi. Nu sunt deloc ca oamenii obișnuiți. Am fost foarte încântată [să-i văd în atelierul lui Duncan Grant] și nu mi-e deloc rușine.“ (Berlin, 2014: 302). m onarhism și modernism. Unde în altă parte, decât în Anglia, ar fi un astfel de binom plauzibil? Unde se mai combină forma cea mai radicală de contestare cu umorul, cu flirtul entuziast cu istoria? Virginia nu ezită să-l tachineze pe unul din oaspeți, Ben Nicholson, care ocupa o funcție la Curte: „Trebuie să porți pantaloni trei sferturi când mergi la palatul Buckingham sau la Windsor? Trebuie să faci plecăciuni? Să îngenunchezi? Ai vorbit vreodată înainte să ți se vorbească? Ai pus vreodată vreo întrebare? Când pleci și Regele e de față te retragi cu spatele?“ (Berlin, 2014: 302).
Oricât ar fi părut de bizare, întrebările Virginiei izvorau dintr-o adâncă dorință de cunoaștere. Era obsedată de precizie și voia ca lucrurile să fie cât se poate de clare, curățate de orice ambiguitate sau ascunziș. Isaiah Berlin n-a scăpat nici el de tirul întrebărilor amfitrioanei. Observând că purta cu el cartea lui Henry James despre Hawthorne, aproape că l-a apostrofat: „Sper că nu ești vreun zănatic ce caută cai verzi pe pereți, domnule Berlin. Așa mi se pare – nu cred c-ai fi cineva care e interesat de vise și fantasme – sau mă înșel?“ Evident, nu se înșela. Chiar dacă n-a fost la înălțimea așteptărilor, tânărul Berlin a reținut esențialul în ceea ce o privește pe gazdă: „Îți dădea senzația că te afli în preajma geniului, iar conversația ei, pe care nu pot spera s-o pot reproduce, era plină de imagini minunate și de analogii, și era mai fascinant s-o asculți decât pe oricine altcineva – Pasternak era singura persoană care se apropia de ea.“ (Berlin, 2014: 302). Și totuși, Berlin își amintește câteva fraze, care sugerează energia din tonul și atitudinea Virginiei: „«Henry James», spunea ea, «ei bine, toată lumea îl citește acum, bineînțeles, dar pe vremea când l-am întâlnit nu era nimic altceva decât un bătrân monstru înghețat. Nu prea citesc romane moderne, nici măcar pe cele pe care le publicăm Leonard și cu mine. Stephen Spender ne-a spus cât de minunat credea el că e In a Province, de Laurens van der Post – știi, noi l-am publicat. E o carte decentă, dar chiar minunată? Nu. Ați citit Murder in the Cathedral sau ați văzut piesa? Mie mi-a plăcut destul de mult».“ (Berlin, 2014: 303).
Isaiah Berlin e suficient de perspicace pentru a vedea partea neobișnuită, chiar unică, a acestei femei „nu întru totul simpatică și cu siguranță nu foarte amabilă“, să discearnă între micile ei răutăți și capacitatea de a propune o versiune originală a lumii. Straniu și oarecum comic e că Virginia Woolf a păstrat o imagine destul de contradictorie a lui Berlin. Într-o primă scrisoare din 3 decembrie 1933, după întâlnirea de la New College, adresată nepotului ei, părea să și-l amintească destul de bine: „Era acolo și marele Isaiah Berlin, care după înfățișare părea un evreu portughez, lumina călăuzitoare de la Oxford; un comunist, cred, și un bun vorbitor – dar în lumea lui Herbert [Fisher] toți sunt afectați și dau din gură și când vorbești cu ei nu-ți dai seama dacă au strălucire sau spirit“. (Woolf, 1979L: 255).
Dar, în stilul ei plin de contradicții și malițiozități, o lună mai târziu, în 6 ianuarie 1934, lăsa impresia că nu și-l amintea prea bine. Sau cel puțin așa rezultă din misiva adresată lui Elizabeth Bowen (și pe care, inexplicabil, editorii volumului de scrisori o datează un an mai târziu, 6 ianuarie 1935): „Am avut o seară de muncă grea la familia Fisher [Oxford], datorită amabilității lor excesive. Nu cred că am spus nimănui mai mult de trei cuvinte, dar apoi m-am adresat celor 150 de studenți. Nu mi-am dat seama care e dl Berlin, dar l-am identificat ulterior din bucăți de descriere. Rosamond Philips [Lehmann] vorbea despre el. N-ai putea să-l aduci într-o seară la cină?“ (Woolf, 1979L: 360).
Cina va avea loc abia peste cinci ani, în 1938. A fost un prilej ca Berlin să-i relateze și mamei sale despre prima întâlnire, cea decisivă: „Am întâlnit-o pe Virginia Woolf, care a fost fermecătoare cu mine: foarte frumoasă, foarte rece, foarte plăcută“. (Berlin, 2004: 85). Și așa avea să rămână în memoria lui pentru totdeauna.
_____________
Berlin, Isaiah, 2004. Flourishing. Letters 1928-1946. Edited by Henry Hardy. London: Pimlico / Random House.
Berlin, Isaiah, 2014 [1980]. Personal Impressions. Princeton: Princeton University Press.