Cinci pahare în sănătatea Junimei spre întinderea și îmbunătățirea rasei paraponisiților“, e textul unei telegrame trimise din București la Iași, în 24 octombrie 1876, și semnate de Theodor Rosetti, Nicolae Burghele, Teodor Nica, Ioan Strat și Titu Maiorescu. Absenții de la tradiționalul banchet aniversar al societății primesc îndată următorul răspuns telegrafic: „Junimea paraponisită / Și țeapăn chefăluită, / La a ei aniversară / Pentru a treisprezecea oară, / Trimite urări frățești / Surorii din București.“ Îl iscălesc: „Rosetti, Culianu, Gane, Trei Negruțești, Verussi, Naum, Vîrgolici, Carp, Eminescu, Burlă, Melic, Roiu, Ianov, Caracuda, of! of! of!“ Buna dispoziție generală contrastează, ironic, laitmoitivul paraponisirii. De unde, așadar, acest banc intern?
Atestate, conform Dicționarului Limbii Române (DA / DLR), în limba română de pe la 1740, cuvintele „parapon“, „paraponiseală“ și „paraponisit“, provenite din grecescul parapónon (necaz, supărare, ciudă), ajung să desemneze treptat, mai ales după 1848, categoria politică a opozanților nemulțumiți. Paraponisirea, faptul de a se plânge de ceva, devine o denumire dată, mai mereu cu ironie, grupării dezavantajaților și dezamăgiților politic, căzuți într-o stare de perpetuă acreală, în contrast cu „chivernisiții“. E vorba, în principal, de foști sau potențiali funcționari, rămași pe dinafară din cauza schimbării de guvern: „Până acum, era la Cișmigiu o masă de amploaiați paraponisiți, acum se va înființa o masă de deputați paraponisiți“, scrie ziarul „Dâmbovița“ în 1859, pomenind chiar „regulamentul mesii paraponisiților“.
Această categorie, pe care azi am numi-o „precariat academic“, iar în 1898 ajunge chiar să fie propusă, în „Vocea Moldovei“, ca traducere a termenului (peiorativ) de „intelectual“, ce începuse să circule în Franța, e descrisă mai pe larg de Ion Ghica în „Convorbiri economice“ (1865). După el, românii se împărțeau în două clase: pe de o parte, țăranii și meșteșugarii săraci (care nu știau să citească), pe de alta, clasa „biurocraților“, printre care și „funcționari în activitate, funcționari în disponibilitate, chivernisiți și paraponisiți“. Scriind despre Cișmigiu ca loc de întrunire al celor din urmă, scriitorul deplânge, savuros, dis pariția din grădină a îndrăgostiților fanarioți care cântau și suspinau. „Prosa a gonit poesia din grădina Cișmegiului; «Monitorul», «Românul» și «Presa» au dat afară pe Anacreon, pe Erotocrit și pe Anton Pan. Acum câteva căzături, calemgii, zapcii, logofeți, condicari și sameși halea și paia cu pensii, paraponisiți și apelpisiți, și câțiva capanlâi, madegii și otcupcii, cu câțiva tineri gheșeftari și coțcari țin acolo ședințe în permanență; judecă de dimineață până seara pe domni și pe împărați și pun țara la cale. Conversațiunile lor sunt esclusiv politice, consacrate numai patriei, patrioților și patriotismului; discuțiunile literare, artistice și filosofice sunt cu totul prohibite. După câteva feligene de cafea, după câteva halbe, cât paraponul se sparge în fumul țigaretei și când gazul berei s-a suit la creieri, atunci s-auzi planuri politice, financiare și administrative, organisațiuni și considerațiuni, pensii și recompense!“ Autorul inventează chiar dialoguri între „ideologi“ cu nume grăitoare — Paraponisescu, Oftescu ș.a. Reiese că unii din ei („ruginiții“) erau grecizanți și turcizați care-și pierduseră din privilegii după 1848, iar ceilalți („spoiții“) aveau o educație franțuzită superficială. Însă, oricât de caricaturale par personajele, e vorba, totuși, de dezbateri intelectuale critice la adresa puterii, care atrag turnătorii: „Libertatea de rațiune este absolută în Cișmegiu. Acolo nici spiritul are proptele nici gura streajă; acei care dimineața au suit scările miniștrilor, fără de a dobândi vre un decret, fie cât de mititel, critică, înjură și blestemă; de multe ori trec cu limba și peste capetele miniștrilor. Poliția le știe, căci […] are relațiuni chiar printre paraponisiți și apelipsiți, amici publici și privați cu care comunică verbal și prin scris, cu nart și fără nart, cu toptanu sau cu mărunțeaua; oameni de toată treapta, chiar preoți cuvioși și învățători procopsiți. Posițiunea de spion este astăzi onorată, dă dreptul de a se intitula amic al ordinei și al dinastiei, a aspira la pensii și la recompense.“ Unele lucruri nu prea se schimbă.
Descrierea paraponisiților face parte, în secolul al XIX-lea și chiar și la începutul secolului XX, din discursul critic generalizat la adresa „funcționarismului“. Necesitatea unei administrații moderne, mobilitatea socială sporită (odată cu școlarizarea crescândă) și sistemul politic bipartinic (în care fiecare partid își aducea propriii funcționari) au alimentat acest discurs în bună parte importat din Franța, care deplângea totodată absența unei clase de mijloc. Constitutive pentru discursul despre paraponisiți sunt vodevilurile La manie des places, ou la folie du siècle (1828), de Eugène Scribe și Jean-François-Alfred Bayard, și La foire aux places (1830) a celui din urmă. După cum a demonstrat Charles Drouhet, Alecsandri le-a imitat chiar și la nivel de detaliu în Paraponisitul (1864-65), text central pentru perpetuarea acestui discurs la noi.
Nae Postuleanu, singurul personaj al acestui „cânticel comic“, e un grecizant depășit de noile cerințe funcționărești, până când „vestitul dascal kir Trifonius Petringelus“ (August Treboniu Laurian) îl învață „slovele latinești și troposul obicinuit astăzi prin cancelerii“. Produce, așadar, o cerere către ministru în cel mai neologizant și latinizant stil, convins fiind că astfel va primi o slujbă. Comicul ține de observațiile lui generale: „Într-un cuvânt / Românii sunt / Toți candidați / De amploiați.“ Chiar dacă Postuleanu nu se amestecă printre „filonichiile de la masa paraponisiților“, le cunoaște ideile liberale sau conservatoare: „Unii dintr-înșii cereau reforme, / Reforme-n toate ca din topor; / În procedură, în legi, în forme, / Chiar în sistemul refor mator. / Alții cu fața posomorâtă, / Oftând mult jalnic, le răspundea / Că-n țara noastră nepregătită / Orice reformă e formă rea.“
Succesul Paraponisitului în epocă a fost enorm, datorându-se nu în ultimul rând lui Matei Millo, care a făcut din el un rol de excepție. Mai mult, acesta a scris și o continuare, Paraponisitul pus în slujbă (1870). De această dată, Postuleanu, care a obținut bănoasa funcție de vameș, se află „în mijlocul bugetului… ca șoarecul într-un cașcaval de Penteleu“, fiind totuși chinuit de teama unei posibile schimbări de guvern. Dar, versatil, e decis să se adapteze ori căror schimbări politice, decla rându-se din partidul „drepto-stângo-centralo-fracționist-libero-gheliro-gheșeftist“. Semnificativ e că Millo a notat, în manuscris, cu creionul, cuvântul „junimist“ deasupra cuvântului „fracționist“ și „jumulist“ deasupra lui „gheșeftist“, semn că și el își adapta textul după circumstanțe.
În Amintiri din teatru, I.L. Caragiale povestește că Millo juca rolul Paraponisitului cu „o vervă demonică“, astfel încât o reproducere tehnică („un șir de electro-fotografii și un fonograf“) nu ar putea niciodată reda căldura vie a actorului. Ținând cont de această admirație, putem presupune că și Catindatul din D’ale carnavalului e un strănepot literar al Paraponisitului, chiar dacă mai puțin schematic tipologic, mai modest și aparent mai puțin preocupat de îmbogățire. Discuția cu Iordache scoate la iveală absurdul situației sale precare, fiindcă, deși trăiește de pe urma fratelui său, nenea Iancu bogasierul, Catindatul lucrează de doi ani neplătit, în speranța unui post: „IORDACHE: Dar… reținere nu vă face? CATINDATUL: Asta, ce-i dreptul, nu… IORDACHE: Tot e bine…“
Iată așadar cadrul intertextual în care avusese loc invitația la banchetul Junimii din 1874, după căderea guvernului Lascăr Catargiu, trimisă de Iacob Negruzzi: „Deși paraponisiți/ Și din buget izgoniți, / Junimiștii numeroși/ Se adună toți voioși, / Pentru a 13-a oară/ La a lor aniversară. / Vin amice așadar,/ Să ne treacă acest pahar, / Iară pofta ți-o trimit:/ Tot eu, cel obișnuit.“ Căderea guvernului reprezenta un dezastru, nu doar pentru miniștrii junimiști (Carp, Maiorescu, Theodor Rosetti), dați în judecată de către liberali, ci și pentru cei care depindeau de noul ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, Gheorghe Chițu, pierzându-și posturile: Eminescu (revizor școlar), Samson Bodnărescu (directorul Școlii normale din Iași, pe atunci la Trisfetite), Vasile Burlă (profesor suplinitor la Universitatea din Iași și director la Liceul Național), Anton Naum (provizor la Liceul Central) ș.a. Nicu Gane, primar al Iașului, fusese și el debarcat de „belferi“ în mai 1876. Starea de „paraponiseală“ a dat însă, în contrast cu denumirea, naștere unei serii de poeme glumețe, cum ar fi Noua direcțiune de Iacob Negruzzi, sau Cântec caracudesc de Eminescu, pastișă a două cântece studențești germane, care explică și oftatul caracudei junimiste: „Și-atunci când mare Tit era/ Slăvita caracudă /La Trei-Sfetite conăcea,/ Lipsită de orice trudă./ Sărmana caracudă acum,/ Cu traista calicește-n drum/ O! Jerum, jerum, jerum/ O! Quae mutatio rerum!“ Eminescu a mai prelucrat episodul și în Prescurtare la Odisseia, iar Ion Creangă a dedicat tot atunci corosiva Poveste a lui Ionică cel prost, „cărăcudei din Junimea îmbătrânită în zile rele, la prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului“. Paraponisirea asumată devine, așadar, în Junimea, prilej de veselie și de creativitate; pe scurt, de intelectualitate.