Îndeosebi în anii ’20-’30 ai secolului trecut, în ziarele „Lumea“, „Opinia“, „Epoca“și altele, lingvistul August Scriban (1872-1950; născut la Galați) a ținut, cu o anumită regularitate, o rubrică intitulată „Cronica filologică“, în care, pe lângă notații strict etimologice sau de natură lexicografică, a făcut și numeroase observații legate de corectitudinea exprimării. Multe dintre recomandările sale erau, în general, juste (vezi, de pildă, articolele Despre cacofonie, în „Universul“ din 4 august 1935, p. 3; și Crima cacofoniii [sic!], în „Opinia“ din 27 august 1936, pp. 1-2); unele însă erau fie exagerate, fie greșite cu totul, mai ales acelea referitoare la diverse forme morfologice, ortografice și ortoepice care ar fi trebuit să facă parte, după părerea sa, din „adevărata limbă românească“.
Dacă, la început, cu unele alunecări „stilistice“ (acceptabile în discursul gazetăresc), tonul lui Scriban se vădea a fi ceva mai temperat, acesta a devenit cu timpul de-a dreptul vehement și, pe alocuri, chiar de un sarcasm insuportabil. Treptat, în „lecțiile“ sale de filologie își face loc ideea de „jandarmerie a limbii“. Astfel, într-un articol din 1931, el își apără concepția lingvistică intransigentă în fața unor ipo tetici interlocutori (printre care și unul „in dignat de jandarmeria mea“, după cum consemnează autorul), indicând și zona sa de competență: „Unul mi-ar riposta poate că așa e mersul limbii și că greșeala comună face lege; iar altul mi-ar obiecta că «filologul trebuie să constate, nu să îndrepte». La asta răspund că nu e vorba de limba populară, în care filologul nu trebuie să îndrepte, ci e vorba de literatură [= limba literară, n.m., Cr.M.], pe care trebuie s-o pronunți corect și să nu lași copiii să se deprindă cu forme greșite.“ (A. Scriban, Epidemia lui z, în „Opinia“ din 3 iulie 1931, pp. 1-2).
În treacăt fie spus, Scriban surprinde aici (implicit) deosebirea dintre „știința constatativă“ și „știința normativă“, aplicabilă și în cazul lingvisticii (o distincție menționată deja de Henri Frei, în 1929, în faimoasa lui carte La grammaire des fautes, de care mă voi ocupa pe îndelete cu altă ocazie). Revenind la tema discuției noastre, să remarcăm că filologul român insista asupra necesității ca educația lingvistică adecvată să fie primită (în școală) cât mai devreme, subliniind și foloasele sociale ale unei asemenea inițiative: „Copiii rămân foarte mulțămiți când le arăți greșelile și devin pe loc cei mai aprigi jan darmi ai limbii corecte.“ (ibid., p. 2). Doi ani mai târziu, deplângând faptul că atât pro fesorii (de la orice nivel al învățământului), cât și cărturarii „scriu o limbă de multe ori execrabilă“, el susținea că absolvenții de liceu și de universitate greșeau frecvent în exprimare, deoarece nu existau „niște profesori care să fie niște jandarmi ai limbii românești“ (A. Scriban, Lupta limbii românești, în „Epoca“ din 14 octombrie 1933, p. 2).
În acest sens, la mai puțin de o lună după aceea, într-un alt cotidian, Scriban a publicat un articol cu un titlu foarte grăitor: Jandarmeria limbii (în „Opinia“ din 12 noiembrie 1933, pp. 1-2). Manifestându-și verbal disprețul față de cei care păcătuiau lingvistic (numiți surtucari, covrigari, măcelari etc.), filologul sublinia importanța „serviciului“ pe care-l avea în vedere: „Surtucarii fac așa de mari greșeli de limbă, încât trebuie să se înființeze un serviciu al jandarmeriei. Această jandarmerie n-ar fi așa de aspră ca cea care prinde tâlhari, dar ar aduce, în limbă, tot așa de mari servicii.“ (Ibid., p. 1). Totodată, anticipând întrucâtva „monitorizările“ din zilele noastre, el aprecia că un atare departament ar avea obligația să supravegheze și exprimarea din presă: „un jandarm al limbii trebuie să fie la orice ziar important“ (Ibid.).
În acest context, dând ca exemplu transcrierea eronată a unui cuvânt (întărită în loc de înterită „alungată“) dintr-o poezie de Gh. Asachi, Scriban a ajuns să afirme că „numai vreun jandarm care nu permite asemenea delicte va fi semnalat grava greșeală a covrigarului măcelăritor de limbă și vrednic de a fi biciuit ablatis pantalonibus (cum zice Radu Rosetti, istoricul, în «Viața Românească»…“(Ibid.). Într-adevăr, inventatorul sintagmei cu înfățișare latinească ablatis pantalonibus (trecută prin cazul ablativ, dar în care doar cuvântul ablatus, participiul trecut al verbului aufero „a îndepărta“, aparține realmente limbii latine) este Radu Rosetti. Înainte de a continua cu redarea altor situații în care Scriban a apelat la formula lui Rosetti, cred că nu este lipsit de interes să recurg la o digresiune pentru a expune cadrul în care a luat naștere expresia în cauză.
Scandalizat de faptul că unii editori („niște belferași de a zecea mână“) ai operelor lui Alecsandri, ale lui Eminescu și ale lui Creangă „și-au permis să muntenizeze limba acestor meșteri, schimonosind-o“, istoricul (și scriitorul) Radu Rosetti declara în 1912 (într-o scrisoare deschisă) următoarele: „Sunt un potrivnic convins al pedepselor corporale, dar mărturisesc că o asemene impertinență mă face să regret vremea în care aș fi putut vedea pe autorii ei lungiți, ablatis pantalonibus, cu fața în gios, pe Piața Teatrului, ținuți de mâni și de picioare de câte doi țigani, iar alt țigan cu brațe vânjoase croindu-i voinicește cu harapnicul sau cu nuiaua de corn!“ (Radu Rosetti, În chestia limbii literare, în „Viața Românească“, anul VII, nr. 10, 1912, p. 42). Firește că R. Rosetti avea tot dreptul să fie indignat de respectiva „cosmetizare“ a expresiei scriitoricești originare (cf. Al. Graur, Limba lui Creangă [1934], studiu retipărit în volumul propriu Scrieri de ieri și de azi, Editura Științifică, București, 1970, pp. 113-117), cu rezerva că regretul lui, atât de plastic enunțat, prezenta și riscul de a fi luat ad litteram de vreun vajnic slujitor al limbii naționale.
Ei bine, este cert că discursul de acest tip a avut un impact puternic asupra lui Scriban, care, în decurs de doi ani, a evoluat în direcția „radicalizării“. Iată o dovadă: „Limba e totuna cu patria, și a o neglija e a neglija patria. Trebuie să-ncepi a-i lua din scurt mai întâi pe cei mari, care-s primii măcelari ai limbii, și, cum îi vei prinde cu vreo greșeală, să le aplici… constituțiunea (cnutul și nagaica) în piața publică ablatis pantalonibus, după cum propunea istoricul Radu Rosetti în «Viața Românească»! Sic stat sententia!“ (A. Scriban, Tot limba românească, în „Opinia“, 14 noiembrie 1935, p. 2).
Dar ce anume îi prilejuise filologului nostru mânia cu pricina? Cine erau măcelarii „cei mari“ ai limbii? Neîndoielnic, unii dintre aceștia erau, în viziunea lui Scriban, Mihail Sadoveanu și George Topîrceanu, care îndrăzniseră să numească o revistă (proaspăt înființată atunci) „Însemnări ieșene“, și nu „Însemnări ieșenești“, cum preferase (și propusese) el. Schimbul de replici, în presa vremii, dintre Topîrceanu și Scriban a făcut deliciul publicului cititor (pentru detalii, vezi Cr. Munteanu, Umor și gândire critică la G. Topîrceanu, în C. Dram (coord.), Pentru o „cultură a râsului“, Editura Vasiliana ’98, Iași, 2019, pp. 197-221; cf. și St. Dumistrăcel, Cehească, în „Ziarul de Iași“ din 1 octombrie 2002, p. 6). Deși l-a ridiculizat, cu argumente lingvistice, în mai tot articolul Oiță bârsană (în „Însemnări ieșene“, anul I, nr. 1, 1 ianuarie 1936, pp. 6-9), totuși Topîrceanu îi recunoștea lui Scriban unele merite („știe în adevăr multă carte și […], la urma urmei, duce o luptă nobilă și dezinteresată pe acest teren“), însă își încheia articolul astfel: „Numai că, pe viitor, d-sa va trebui să fie mai prudent cu scriitorii și, când vorbește de ablatis pantalonibus, să bage bine de seamă să nu-i primejduiască întâi pe ai d-sale.“ (Ibid., p. 9).
Doar că Scriban nu s-a potolit prea ușor (nici după al doilea răspuns al poetului), așa că, exasperat de „sâcâielile“ filologice ale acestuia, Topîrceanu ar fi amenințat oral mente (după cum relatează un martor, Aurel Leon) în redacția ziarului „Opinia“ cu posibile„represalii“: „Dacă nu se astâmpără, îl dau pe mâna lui Tudor Arghezi. Să vadă el atunci ce înseamnă «ablatis pantalonibus» și executare în piața publică.“ (A. Leon, Dacă nu se astâm pără…, în „Monitorul de Iași“ din 27 august 1994, p. 5). De altfel, grație umorului bine dozat în argumentare, textul Oiță bâr sană a avut un succes atât de mare, încât s-a creat (și s-a propagat) impresia că Topîrceanu însuși a născocit formula invocată. Iată un exemplu: „Și i-ar fi aplicat domnul [Ioan] Alexandru [lui Miron Cosma; n.m., Cr.M.] Constituția – «ablatis pantalonibus» – vorba acelui scriitor ieșean provenind din Topîrcea Sibiului.“ (Maria Farkaș, Ablatis pantalonibus, Cosmo!, în „Renașterea bănă țeană“ din 2 aprilie 1992, p. 6).
De altminteri, este explicabil de ce Topîrceanu a câștigat lesne simpatia publicului (și în această privință) în ciuda prestigiului (și a „jandarmeriei“) lui Scriban. În definitiv, după cum avertiza lingvistul Stelian Dumistrăcel în nota preliminară a unei cărți de profil, greșelile de limbă ori deprinderile rele de vorbire „pot fi recunoscute și se pot îndrepta mai ușor (din perspectiva politicii, nu a poliției lingvistice) prin folosirea unui registru mai… degajat al discursului, cu aspirație spre umor…“ (St. Dumistrăcel, Cuvintele încotro?, Ed. Polirom, Iași, 2017, p. 11; subl. aut.).
Pentru a nu-l lăsa cu totul lipsit de apărare pe Scriban, se cuvine să precizăm că era înzestrat și el cu un oarecare simț estetic, dacă este să ne luăm după analogia muzicală pe care a făcut-o în textul programatic (amintit mai sus) Jandarmeria limbii: „Mie, după cum îmi place s-aud un cântec exact și protestez când se cântă falș, tot așa protestez când se vorbește falș.“ (A. Scriban, art. cit., p. 1). Iar pretențiile lui lingvistice nu erau întotdeauna absurde. Ulterior, reluând comparația muzicală, filologul își justifica menirea și activitatea (rezonabile) într-o manieră… pitorească: „Această chestiune nu poate fi lămurită decât de microscopul filologului, care n-are altă treabă (cred unii naivi, adică «proști», pardon!) decât să se ție de om ca boala de om sănătos și să-l pândească cum vorbește, și apoi vai de capul celui prins cu greșala, că filologul îi scoate sufletul! Dar adevărul nu e acesta! Filologul, ca și un muzicant care știe bine un cântec, tresare de neplăcere când te aude vorbind greșit și crede că-ți face un serviciu arătându-ți greșala. Dacă ești om prost, te superi! Dacă ești deștept, te bucuri și cauți să nu mai greșești.“ (A. Scriban, După și de pe; să ploaie și să plouă, în „Opinia“ din 22 mai 1934, p. 1).
Desigur, prelungind metafora, se poate spune că muzica „adevăratei limbi românești“ trebuia interpretată respectând fidel partitura agreată de August Scriban, adică taman limba înregistrată în Dicționarul său, apărut (după mai bine de două decenii de la redactare) abia în 1939. Nu este vorba numaidecât de înțelegerea limbii literare ca realizare artistică. Dimpotrivă, Scriban era adeptul ideii că „limba corectă“ trebuie să corespundă în mare măsură limbii populare. În consecință, el considera că oamenii culți erau datori să intervină cât mai puțin asupra celei din urmă, să facă (eventual) doar muncă de igienizare, lăsând-o să curgă cât mai natural.