1. Este interesant felul în care sociologul Traian Herseni (într-o carte ce ar merita mai multă prețuire din partea lingviștilor) leagă apariția expresiei a spune verzi și uscate („a trăncăni“) de necesitatea irepresibilă a omului de a se exprima ori de a se exterioriza prin intermediul limbajului chiar și atunci când nu are nimic de comunicat: „Asemenea expresii există în mai toate limbile și s-ar putea ca o cercetare aprofundată a fenomenelor indicate de ele să ducă la descoperirea unor funcții ale limbii complet neglijate de știința de până acum. Sunt oameni care au oroare de tăcere, care simt nevoia să vorbească orice, oricând, oricât, numai să nu tacă. Faptul că o fac sub o formă incoerentă, dezordonată nu dezvăluie mai puțin o nevoie de exprimare (nu numai de comunicare), nevoie de exteriorizare, de contact cu lumea din afară, cu semenii, indiferent de orice alte foloase.“ (Traian Herseni, Sociologia limbii, Editura Științifică, București, 1973, pp. 98-99).
Traian Herseni are dreptate în ceea ce privește deosebirea dintre exprimare și comunicare, întrucât cea din urmă include și receptarea. Când se afirmă (just) că funcția fundamentală a limbajului, înainte de oricare alta, este aceea de a comunica, și nu de a informa (în sensul că este mai important „să comunici cu cineva“ decât „să transmiți cuiva ceva“), unii ar putea să creadă că exprimarea și comunicarea sunt totuna. Or, lucrurile nu stau deloc așa (vezi E. Coseriu, Introducción a la lingüística, Ed. Gredos, Madrid, 1986, p. 27). Pe lângă exprimarea ca atare, comunicarea autentică implică obligatoriu și grija față de celălalt, preocuparea de a fi înțeles de interlocutor, de a se întâlni cu acesta pe un teren comun.
2. Înainte de a merge mai departe, este bine să lămurim originea expresiei care i-a sugerat lui Traian Herseni reflecția de mai sus. Ea (aproape că) se luminează de la sine în momentul în care observăm că sintagma a îndruga verzi și uscate nu este o variantă (pe lângă aceea cu verbul a spune), ci chiar forma primară a expresiei în cauză. Pentru cel care cunoaște modul în care era prelucrată cânepa în vechime, explicația răsare cu ușurință. De altfel, căutând în DEX, și cititorii mai puțin deprinși cu terminologia populară (de odinioară) vor putea afla că verbul a îndruga înseamnă „a toarce lână sau cânepă în fire groase și puțin răsucite, necesare pentru anumite țesături“.
Avansând pe acest drum, imaginea inițială devine tot mai clară, după cum am arătat („prin ricoșeu“) într-o altă cercetare: „Tortul de câlți de cânepă obținut prin îndrugare era destinat pânzei pentru saci sau unor piese folosite la paturile de dormit; deci, nimic de soi din punct de vedere textil. […] Se știe că, pentru a o toarce, cânepa trebuia să fie complet uscată; or, a amesteca fire verzi și uscate în timpul procesului (tehnologic) al îndrugării echivalează cu a face o treabă de mântuială (de aici și sensul rar al expresiei în cauză: «a face ceva în pripă»). Un astfel de produs nu putea fi trainic/de încredere; și la fel trecea în ochii comunității, prin transfer metaforic, discursul «dezlânat» al cuiva.“ (Cr. Munteanu, Despre expresia „cai verzi pe pereţi“ (o încercare etimologică), în „Limba română“ [Chișinău], nr. 1-4/2013, p. 158).
3. Explicația poate părea surprinzătoare pentru unii, de vreme ce se vădește că în contextul originar firele verzi erau cele proaste/rele, și nu cele uscate. De regulă, verdele este asociat cu vigoarea, cu sănătatea (vezi și structura român verde). De aceea, nu ne miră faptul că vorbitorul actual – care nu privește această expresie în diacronie, ci în sincronie – presupune, dimpotrivă, că (în formula a spune verzi și uscate) cele verzi sunt elementele pertinente dintr-un discurs, cele care merită atenție, iar cele uscate sunt, desigur, elementele nesemnificative, fleacurile, adică tocmai acelea care slăbesc rezistența ori coerența țesăturii discursive.
Fără îndoială, raportată (prin reinterpretare) la o altă imagine, sintagma verzi și uscate poate caracteriza însăși ființa unei limbi istorice, deopotrivă ca tehnică a vorbirii libere și, în același timp, ca tezaur al locuțiunilor și expresiilor fixe. Este ceea ce sugera și lingvistul Alexandru Philippide într-o secvență în care apela la o analogie vegetală: „Fiindcă însă schimbarea are loc numai încetul cu încetul, apoi totdeauna, alături cu vorbirea cea în vigoare, o parte din cea trecută tot mai duce o viață slăbănoagă, așa după cum seva în[tr-]o plantă pe jumătate uscată tot mai circulă încă.“ (Al. Philippide, Istoria limbii române. Vol. I: Principii de istoria limbii, Tipografia Națională, Iași, 1894, p. 88.) Am extras acest citat chiar dintr-o secțiune specială dedicată izolărilor din limba română. Cuvântul izolări (termen preluat de la Hermann Paul și întrebuințat ulterior mai cu seamă de Iorgu Iordan) desemna și frazeologismele, adică inclusiv expresiile idiomatice.
Pe de altă parte, în câmpul tradițiilor discursive, anumite „uscături“ lingvistice se dovedesc a fi mai viguroase și mai longevive decât alte enunțuri aparținând „discursului repetat“ (în terminologie coșeriană), cum este și cazul sintagmei populare foaie verde (sau frunză verde). Petre Dragu a surprins excelent în binecunoscutele sale versuri viabilitatea acesteia: „Cu peniță de brăbete,/ Nu de gâscă sau păun,/ Zgâriai pe un dovlete/ Ce-avusăi lumii să-i spun.// Și-ncepui cu «Foaie verde»/ Ca în doinele bătrâne./ Cântecul dacă s-o pierde,/ «Foaie verde» tot rămâne!“