Deși logodită pentru scurtă perioadă cu fratele lui Oscar Wilde, Willie Wilde, Ethel Smyth a preferat întotdeauna compania femeilor. Din lungul șir de legături pe care le-a avut, trebuie menționată cea cu Violet Gordon-Woodhouse, o faimoasă pianistă și harpistă. Mariajul acesteia cu Gordon-Woodhouse a constituit sursa unor infinite cleveteli și ironii. În casa lor se petreceau tot felul de lucruri neobișnuite — mai ales după ce împreună cu cei doi soți s-au mutat și trei prieteni ai cuplului. Acest ménage a cinq, nemaivăzut în Londra tuturor excentricităților, era cunoscut sub numele de „Circul Woodhouse“. De notat că niciunul din bărbați nu era adeptul homosexualității. Pur și simplu, trăiau, sub privirile binevoitoare ale soțului, o pasiune carnală împreună cu o femeie extrem de generoasă la capitolul erotism. Era aproape inevitabil ca Ethel să nu plonjeze într-un mediu atât de propice descătușării imaginației lubrice. Cu toate că făcea dragoste simultan cu patru bărbați, care se pretindeau, cu neascunsă mândrie, fiecare din ei, drept soțul ei, Violet a găsit un loc și pentru Ethel. Marele filozof conservator, Roger Scruton, a scris o operă satirică, intitualtă Violet, dedicată nemaiauzitei situații care făcea deliciul Londrei mondene.
În 1927, compozitoarea încheia legătura de dragoste cu Edith Somerville și căuta cu febrilitate o altă femeie în brațele căreia să-și domolească pasiunea. Ținta părea să fi fost Vita Sackville-West. Totul o fascina la această femeie neobișnuită, de la felul în care arăta fizic, la stranietatea și contrastul dintre reacțiile interioare tumultuoase și tendința ei de a căuta solitudinea. Deși deschisă experiențelor erotice homosexuale, Vita a descurajat asalturile neobosite ale lui Ethel. A contat, cu siguranță, și diferența de vârstă de treizeci de ani, dar și faptul că în acel moment Vita era absorbită de relația complicată cu Virginia. E posibil ca tocmai pasiunea Vitei să fi atras atenția lui Ethel și s-o fi îndemnat să intre în concurență cu cea pe care nu o putuse cuceri. Cert este că, de-a lungul anilor, Ethel a fost o prezență mereu binevenită în casa lui Nigel și a Vitei, care au tratat-o cu o constantă bunăvoință, acceptându-i nenumăratele capricii și pliindu-se pe necesitățile dictate de surditatea ei din ce în ce mai accentuată.
Interesul lui Ethel provenea și din lectura amplului eseu al Virginiei A Room of One’s Own, cu al cărui conținut s-a identificat total. O va fi flatat și o propoziție precum „Locul femeii-compozitor e acolo unde era locul actriței pe vremea lui Shakespeare“, ce părea a fi scrisă expres pentru ea. Asalturile neobosite ale lui Ethel, decizia ei de a o cuceri cu orice preț pe Virginia au iscat o rezistență cu care această femeie-majur cu voce tunătoare și maniere de ființă cazonă, obișnuită să i se îndeplinească poruncile nu se mai întâlnise. Virginia o găsea, mai ales în prima parte a legăturii dintre ele, prea agresivă, plictisitoare și chiar, așa cum îi scria Vitei, „rapace“. Virginia dezvoltase o anumită intoleranță la discuțiile despre sănătatea altora, în care vedea oglinda încărcată de reproșuri în care se reflecta diversele ei forme de maladie – de la cele fizice, la cele psihice. Hotărât lucru, Ethel era genul de prădătoare căreia îi era ferm decisă să nu i se supună.
Virginia era pe deplin conștientă de situația în care se găsea.
Pe de o parte, Ethel era amuzantă, inteligentă, voluntară, generoasă, pe de alta, nu-și putea controla agresivitatea și dorința de a depăși barierele simplei prietenii. În timp ce îi scria lui Ethel scrisori în care o asigura de devoțiunea și amiciția ei, o avertiza pe Vita că prietena lor îi făcuse o declarație de dragoste „violentă, dar platonică“. În mod cert, Virginia nu știa cum să reacționeze în fața unui asemenea atac frontal, a „persecuțiilor drăgălașe“, cum le numea Vita, așa încât n-au lipsit supărările, certurile și rupturile. Dincolo de orice dubiu, nu exista o reciprocitate între ele, în mare parte și datorată diferențelor de temperament:
„Aroganța Virginiei, acea aroganță care o făcea să respingă disprețuitor romanele lui Maurice Baring pe care Ethel le considera capodopere de cel mai înalt ordin, sau, mai rău de atât, și pe unii din prietenii lui Ethel, era destul de reală. Cam din aceleași motive, putea să apară lipsită de generozitate, deși pentru mine e cea mai nedreaptă acuzație pe care i-a adus-o Ethel. Pentru că sentimentele Virginiei nu erau atât de meschine pe cât credea prietena ei, deși aici putem discerne o percepție personală: indiscutabil, Virginia n-a iubit-o niciodată pe Ethel nici măcar jumătate din cât ar fi vrut Ethel să fie iubită. Iar ea era în mod evident o persoană obsedată de sine. Dar în această acuzație se află ceva mai mult decât un element comic, pentru că aici era vorba de o înfruntare în care un grec întâlnește alt grec. Ethel era o persoană fascinantă, dar și incredibil de pretențioasă“. (Bell, 1996: 152).
Ethel s-a comportat în majoritatea timpului asemeni unui îndrăgostit care, deși vede cusururile iubitei, nu se sustrăgea impulsurilor care o îndemnau s-o supună la un necontenit asalt amoros:
„Ethel îi trimitea cadou flori, dându-și toată silința să le culeagă din grădină și să le pună la tren. Sunetul vocii Virginiei îi provoca o imensă plăcere, spunea ea, chiar și când o auzea la telefon. Și mai era ceva cu totul deosebit legat de nasul ei. Uneori, se trezea din somn și se gândea la el. Se gândea la Virginia fără oprire, iar mintea ei era imediat copleșită de frumoasa ei imagine, imediat ce se oprea din multitudinea ei de activități. «Dacă e ceva mai adânc în mine decât orice altceva e frica legată de lucrurile delicate care contează pentru mine și cred că sunt îndreptățită să spun că dacă aș avea șansa să am grijă de tine, să te îngrijesc ca o mamă, după cum zici tu, ar fi cel mai bun lucru care mi s-ar putea întâmpla.»“ (Collis, 1984: 181-182)
Atitudinea e mai mult decât înduioșătoare. Ea trădează resemnarea că n-a reușit și știa că nu va reuși niciodată să-și atingă scopul: acela de a și-o face amantă. Maternitatea se ivea astfel ca a doua posibilitate care ar fi îndreptățit-o să-i fie aproape, să pătrundă în intimitățile vieții ei, obținând astfel un surogat de erotism, care a fost obsesia constantă a existenței ei. Problema era că Virginia avea deja o „mamă“, pe Leonard. Pentru Ethel, el reprezenta principalul rival, deși – în mod sugestiv, dar și straniu – Leonard Woolf nu-i menționează niciodată numele în ampla lui autobiografie. Există destule alte probe (în corespondența Virginiei și în jurnalul ei) că Leonard era la curent cu prezența lui Ethel în viața soției sale. Și totuși, ea nu figurează în lista personajelor inconturnabile, a celor care au jucat un rol cât de cât semnificativ într-un parcurs social și sentimental marcat de atâtea fracturi și excese.
Pentru Ethel, toți cei aflați prea aproape de Virginia reprezentau pericole mortale. O îngrijorau mai ales cuvintele tandre pe care le schimbau Virginia și Vita și o irita profund complexitatea relațiilor dintre ele. Virginia îi amintea, într-un fel straniu, de toate iubirile din viața ei, femei mai în vârstă (precum Lady Ponsonby, de care se îndrăgostise în 1892), sau de cele tinere care îi suscitaseră interesul sexual. Poate din acest motiv pasiunea pentru ea a fost atât de complexă, iar sentimentele materne ocupau o doză importantă în acel amestec de admirație, pasiune și dorință. Temătoare, oarecum, că va fi ironizată pentru sentimentele pe care i le purta Ethel, Virginia a folosit orice prilej pentru a se distanța de adoratoarea ei, pe care nu se sfia s-o înfățișeze în cele mai ridicole ipostaze. Ea punea un paravan de sarcasme și uimiri în fața agresiunii femeii care îi scria câte două scrisori pe zi și o supunea unui asalt amoros în toată regula. Pasiunea safică era debordantă, pârjolind totul în jur. Speriată de această flacără, Virginia decretează: „În tinerețe, trebuie să fi fost formidabilă“. Din păcate, nici una, nici cealaltă nu mai erau tinere.
Cu vremea, lucrurile s-au așezat într-o matcă mai calmă, dominată de prietenie sinceră și afecțiune capabilă de sacrificii. N-au lipsit, cum spuneam, certurile, tensiune și despărțirile teatrale. Dar de fiecare dată au revenit la matca pe care au construit-o de comun acord, într-un spațiu al admirației profesionale reciproce și al colaborării strânse. Și-au făcut confesiuni reciproce și una din sursele cele mai spectaculoase privind suferințele Virginiei psihice și spaima ei de nebunie provin din mărturisirile făcute lui Ethel. Corespondența dintre ele a curs neîntrerupt, cu note de umor și veselie, cu momente în care au știut să se ajute una pe alta să treacă peste încercările dramatice.
Ethel avea un adevărat har de a se bucura de succesele femeii pe care o adora. Apariția, în 1931, a romanului The Waves a făcut-o să exulte, impresionată de energia degajată de carte și de finalul „care aproape că izbește mașinăria vieții cu îngrozitoarele ei îndatoriri“. Reciproca nu era însă valabilă. După o premieră a unui concert de Ethel (la care Leonard a refuzat, dezgustat, să participe), Virginia s-a întors acasă dezamăgită de calitatea muzicii și iritată de întâlnirea dizgrațioasă cu Maurice Baring:
„Aseară, transpirată de groază, am ascultat Prison pusă pe muzică – dacă miorlăiturile pisicilor, trompetele de dimineață și goarnele de noapte pot fi numite muzică – și pe chelnerii morți și doamnele virgine care cântau, de Ethel Smyth. Când s-a ivit Maurice Baring, chel ca o lișiță și holbându-se hulpav la toată lumea ca George al IV-lea și mi-a cerut să luăm o băutură, am vomitat pe loc și apoi și pe covorul roșu“ (Woolf, 1978L: 404).
Fără să fie nota dominantă a relațiilor dintre Ethel și Virginia, astfel de scene subliniază mai ales diferențele ce le separau. Scenele de gelozie (ce o includeau adeseori și pe Vita Sackville-West) punctau o coexistență în care frustrările, nemulțumirile și nervozitatea stăteau în echilibru instabil cu afecțiunea reală, respectul și admirația reciprocă. Iritările provocate, de pildă, de intruziunile periodice în izolarea în care Virginia își scria cărțile n-au contribuit nici ele la asigurarea unei comunicări fără asperități. E adevărat, însă, că unele din scrierile Virginiei Woolf au o legătură indiscutabilă cu activitatea de militantă pentru drepturile femeilor a lui Ethel Smyth. Three Guineas n-ar fi fost, probabil, scrisă, sau în orice caz nu în forma în care o cunoaștem, fără perspectiva pe care i-a deschis-o frecventarea lumii căreia îi aparținea prietena sa. Aceasta a asigurat cel puțin cadrul „psihologic“ al eseului. Jurnalul său e plin de aluzii și construcții muzicale, consecința directă a discuțiilor cu Ethel. Multe notații sunt scrise în limbajul activităților muzicale, în care se vorbește despre exersarea instrumentului (de scris), de „încălzirea“ vocii așa cum o fac cântăreții etc. Ele continuă, de fapt, preocupările muzicale mai vechi ale Virginiei Woolf, vizibile, între altele, și într-o povestire din 1921, A String Quartet.
Atașamentul profund al lui Ethel față de Virginia n-a dispărut odată cu moartea acesteia. Printr-un transfer lesne psihanalizabil de sentimente, a continuat multă vreme să le scrie scrisori celor două femei de care Virginia era cel mai legată, prietena ei intimă, Vita Sackville-West, și Vanessa Bell, sora ei. Era o formă de a prelungi asediile amoroase, dar și de a-și admite capitularea în fața unei pasiuni care a devorat-o, la propriu, până dincolo de moartea ființei iubite. (Fragment din Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf, în pregătire pentru Editura Polirom.)
___________
Bell, Quentin, 1996. Virginia Woolf. A Biography. London: Pimlico.
Collis, Louise, 1984. Impetuous Heart. The Story of Ethel Smyth. London: William Kimber & Co.
Woolf, Virginia, 1978L. The Letters of Virginia Woolf. Volume Four 1929-1931. Edited by Nigel Nicolson and Joanne Trautmannn. New York and London: Harcourt Brace Jovanovich, Publishers.