Thomas Gainsborough, un remarcabil pictor portretist și peisagist britanic din secolul al XVIII-lea, influențat de extensia artistică a barocului, de rococo-ul francez intim și elegant, a lăsat mai multe lucrări cu cele două fiice ale sale, Mary și Margaret, dintre care una, cea mai cunoscută de altfel, ilustrează coperta și generează interiorul/ interioarele romanului Fiicele pictorului al tinerei prozatoare Emily Howes. Păstrând coloratura scrierilor victoriene – de altfel narațiunea urmărește traseul personajelor până în zorii acestei perioade –, Emily Howes alege să proiecteze un instrumentar adecvat atmosferei și tiparelor scriiturale ale vremii, să ia în considerare prevalența biografiilor și să ofere astfel posibilitatea inserției lecturale în decupajul spațio-cultural al perioadei. Biografia, de la care începuse cumva literatura victoriană, este reflectarea în proză a portretului din artele vizuale, iar răspunsul natural la portretul fiicelor lui Gainsborough este această biografie atipică, expusă prin două tipuri de inserții narative, una la persoana I, a fiicei mai mici, Margaret (Peggy), și alta la persoana a III-a, a unui narator omniscient care se focalizează pe Meg, a cărei relație de co sangvinitate cu fetele se va releva pe parcurs. Practic, cele două tipare narative expun per s pectiva homo diegetică (și pe alocuri auto diegetică) a lui Peggy, întreruptă de inserțiile heterodiegetice focalizate în special pe episoadele din viața lui Meg care justifică moștenirea genetică a lui Mary (Molly), ceea ce înseamnă că din ambele perspective, în mod indirect, fiica cea mare a pictorului devine personajul principal.
Portretele celor două fete ale lui Gainsborough nu sunt foarte generoase în a motiva realizarea portretelor ficționale, dar detaliile din arta picturală, magnificate scriitural, contribuie la expunerea unei lumi interioare a lui Peggy în măsură să redea traiectul unei vieți marcate de episoade ale stridenței în manifestarea bolii mintale a lui Molly. De la viața simplă și tihnită din Ipswich, suprapusă anilor copilăriei, la viața agitată din Bath – un spațiu al plăcerilor în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – unde se mută familia, perspectiva se schimbă, iar sarcinile puberei Peggy se modifică substanțial. Devenind portretistul de referință al orașului balnear din comitatul Somerset, care se bucură de cea mai consistentă dezvoltare în perioada georgiană, incluzând anii în care este plasată acțiunea, unde personaje ale lumii mondene britanice vin frecvent în vilegiatură, Thomas Gainsborough este obligat, împreună cu întreaga sa familie, să se expună în societate în limitele anumitor norme. Lui Peggy, fiica cea mică, nu îi revine doar sarcina de a păstra aceste limite ale cerințelor sociale din epoca georgiană, ci și aceea de a răspunde de comportamentul imprevizibil al lui Molly. Nuanța autodiegetică a expunerii evidențiază anxietatea lui Peggy, incapacitatea ei de control și, mai ales, incapacitatea de a pătrunde în mintea surorii sale: „Vreau să pătrund în mintea ei, și pe urmă să ies, așa cum obișnuiam să fac, dar sunt părți în care nu pot pătrunde, și încep să vreau să-mi păstrez și părți din mintea mea ca un lucru numai și numai al meu.“ (p. 160). Practic, pubera care avea doisprezece ani împliniți se trezește în ipostaza impusă de familie, pentru a păstra aparențele sociale în vremuri în care boala mintală a surorii sale nu putea fi expusă. Viața lui Peggy se umple de nevoile lui Molly sau de cele derivate din răspunsul social necesar pentru ca meseria tatălui său să nu fie pusă în pericol, Peggy se golește de sine, devine o absență în propria viață, iar drama tulburării bipolare a lui Molly se dublează prin cea a sacrificiului la care este supusă Peggy. Aparenta notă jucăușă, delicată și idilică din privirile celor două fete – personajul principal expus pe prima copertă, cel secundar, golit de sine și mereu contribuind la construirea convenabilului, pe coperta a patra – este denunțată de portretul ficțional, care nu ascunde drama, care arată felul în care aparenta pace familială servește ca reclamă pentru viitoarele contracte ale tatălui, care arată excesele ambilor părinți. Nu istoria ipotetică a moștenirii genetice a pictorului Gainsborough ori cea a familiei regale britanice atrage atenția, cât mai ales expunerea golului din spatele fiecărui portret: cel al propriei existențe în cazul lui Peggy și cel al rătăcirii în cazul lui Molly. Portretele ficționale fac vizibile aceste goluri – unul dintre subcapitole chiar se intitulează astfel, Golul – și scot în evidență, ca de altfel pe parcursul întregii vieți expuse în dipticul textual, homo diegetic și auto diegetic, subor donarea, renun țarea, victoria aparențelor în detrimentul realității, nefericirea surorii mai mici care pierde aproape totul asumându-și această sarcină socială ingrată. Până și când se pune explicit problema golului, a episoadelor severe în manifestarea bolii, victimă rămâne Molly, victimă devine mama lor – tatăl oricum e mai degrabă absent –, dar niciodată cea cu adevărat sacrificată, Peggy:
„Se stinge singură până când îi legăm mâinile, îngrozite. Mama plânge, aproape în fiecare zi, și tata are atât de puțină grijă de el, încât face febră un timp, și casa e pe jumătate la pământ. Dar eu mă simt doar amorțită.
– Nu pot înțelege, zice mama, obligată să-și șteargă lacrimile, căci nu se opresc niciodată. Nu pot. Unde e Molly a mea? Unde s-a dus Molly?
Asta e Molly a ta, aș vrea să-i spun. Asta a fost dintotdeauna Molly a ta, dar n-ai văzut niciodată.“ (p. 273).
Din monotonia scriiturii după tipar victorian, romanul se dezvoltă și, încărcat de duioșie în special în paginile finale, reflectă dramele din spatele aparențelor, zbaterea din spatele liniștii pictate în portretul-reclamă, strălucind „mai ales prin explorarea dualității tulburătoare a portretelor, a legăturii dintre cele două surori, a chipurilor în intimitate și în public”, după cum notează Imogen Hermes Gowar în The Guardian, însoțind pe coperta a patra și ediția românească.