Brânduşe de toamnă
Da, o să spună, l-ai citit pe Apollinaire!
Însă eu: aşa-i, dar le-am văzut mai întâi
când eram copil, cu vacile la păscut,
fără să ştiu că-s otrăvitoare.
Brânduşele doar pâlpâiau, scoţând din
întunericul verde
curioase, uimite capete violete,
cu foarte subţiri, sfioase fire de soare.
Nici cu cearcănele viorii ale mamei
n-am ştiut să fac vreo apropiere
metaforică.
Suferinţa, tristeţile rămăseseră
singure şi curat tranzitive.
Iar iubita era încă departe.
Acum, mă aflu din nou
pe o pajişte verde şi violetă,
sub cerul mai jos de septembrie
ca printre tot atâtea melancolii.
Otrăvurile, câte au fost, s-au tot diluat
sub ploi blânde şi binevoitoare,
în mine a rămas numai violetul
unui amurg deloc violent.
Să nu vă temeţi nici voi, flori sfioase:
chiar de-aş putea,
aş ezita, brânduşelor, să vă pasc,
măcar din motive estetice.
(Dar nu mai e timp de glumit!)
Aşadar, mai rămâneţi, vă rog,
drepte şi limpezi,
cât vă mai îngăduie soarele bun.
Deşi nu am nicio pretenţie de altar,
luminaţi-mă, încă o dată!