Omul este animalul care vrea să(-și) de mon streze, prin orice mijloace, că nu este un animal. Aceasta ar putea fi definiția cea mai adecvată acestei primate renegate a cărei ambiție este să-și îngroape genul proxim sub un morman de diferențe specifice: limbajul, uneltele, arta și creația, sentimentele, societatea, politica, conștiința, sentimentele… Evoluționismul a produs un adevărat cutremur asupra citadelei umane, asupra acestei insule ce-și revendică origini celeste, extra-terestre. Darwin arată că așa-zisa insulă a omului nu este de fapt decât o mică peninsulă a unui imens continent al animalității în care se circulă liber din ambele părți. Să ne imaginăm un șarpe sau un crocodil, o maimuță sau un câine gândind în felul acesta: „Eu, șarpele“ sau „eu, crocodilul“ versus celelalte animale. „Eu, maimuța“ – versus celelalte animale. „Eu, câinele – versus celelalte animale.“ La fel de aberantă este dihotomia „om – animal“, doar că aberația îi scapă celui care-și face din separația față de animale temei al existenței și casă a propriei sale ființe.
Să ne punem în umbră propria animalitate și să punem animalul în umbra omului! Nu e de mirare că această segregare e generată de revoluția neolitică, când omul a renunțat la cules și la vânătoare, domesticind animalele și pământul. Pentru un vânător-culegător animalul nu este diferit de el, cei doi împărtășesc același suflet, aceeași substanță vitală, aceeași anima. Odată cu revoluția neolitică apare – înainte de religiile uraniene și drept condiție de posibilitate a acestora – separarea dintre om și animal, căci animalul este pus în slujba omului, este născut și crescut pentru a fi mâncat și folosit în muncile omului, animalul domestic fiind o ființă creată de om și pentru om. Mult înainte de a se imagina pe sine ca fiind creat de un zeu, omul s-a simțit el însuși zeul animalului domestic – iar această relație a extrapolat-o pentru a-și explica propriile sale origini. „Așa cum omul este stăpânul animalelor sale, trebuie că există un stăpân al stăpânilor de animale, un stăpân al păstorilor și al agricultorilor, un stăpân… al oamenilor“, își va fi zis el… Deloc întâmplător, vocabularul marilor religii universale împrumută termenii cheie din limbajul agriculturii: păstor, oi, turme, sămânță, ogor, recoltă, semănător. Și mai interesant este că Iov are o tresărire a incognoscibilului dumnezeirii când Dumnezeu invocă în favoarea puterii sale de negrăit – un animal sălbatic, înspăimântător și nesupus puterii omului, e vorba despre Leviatan (unii spun că ar fi vorba despre… hipopotam.). De altfel, nu e întru totul revelator că ori de câte ori intrăm în relație cu animalele sălbatice, raporturile noastre obișnuite cu lumea, cu natura, dar și cu divinitatea – sunt complet răsturnate, reactivându-se aproape spontan modurile ancestrale, pre-agrare, de a ne situa în lume? Să fie doar o coincidență faptul că acei scriitori care au adus la lumină un sentiment uitat al naturii au fost și vânători împătimiți (Tolstoi, Turgheniev, Sadoveanu, Hemingway)? În orice caz, și în practicile curente de vânătoare se păstrează anumite rituri care amintesc de vechile credințe animiste.
Alexandru N. Stermin nu este un vânător în sensul propriu al termenului, deși un explorator și un naturalist ca el e foarte aproape de această înde let nicire, căci ce e altceva observația pe teren dacă nu o pândă a cărei țintă nu este viața unui animal, ci Viața animalului sau a naturii. Autorul este, deopotrivă, și un gânditor, un adevărat filosof al naturii – nu în sensul, azi descreditat, pe care l-a avut acest termen, ci într-unul cât se poate de nobil și actual pentru care-l califică înalta sa competență, multiplele sale specializări, dar mai ales activitatea pe teren – expediții de cercetare în zone de care noi, muritorii obișnuiți, nu am auzit decât din cărți sau din documentare și pe care le asociem, invariabil, cu exoticul inaccesibil, cu un soi de transcendență… localizabilă geografic. Alexandru N. Stermin, cu o grație a scriiturii și deopotrivă a simțirii sale, face în așa fel încât această terra incognita să ne devină, prin paginile cărții sale, un tărâm familiar, în felul în care un basm sau o parabolă ne dezvăluie, prin recul hermeneutic, prețioasa stranietate a lucrurilor obișnuite și transfigurează praful banalității în pulberea de aur a unei prezențe miraculoase.
Cartea lui Alexandru N. Stermin este una a inițierii (oricât de contradictorii ar fi acești termeni) – o carte care-și cheamă cititorii să-și redescopere – cu cuvintele lui Gabriel Liiceanu, citate de autor – fondul „intim-străin“, apartenența lor uitată la natură, dar mai ales apartenența lor primă și ultimă la Viață, apartenență uitată din pricina obișnuitei confuzii dintre a fi și a avea. Oamenii confundă viața pe care o au cu viața care sunt, adică viața care îi trăiește sau care trăiește în ei și, în egală măsură, în toate celelalte viețuitoare. Cum spuneam, exploratorul, naturalistul, la fel ca vânătorul, accesează, într-un mod aproape spontan, niște trăiri arhetipale ce-l leagă de originile cele mai îndepărtate ale evoluției omului: sentimentul unei substanțe comune, al unui general-individual, întrupat și în același timp independent de manifestările sale.
Nu întâmplător, Alexandru N. Stermin invocă chiar la începutul cărții două mituri – al lui Narcis și al lui Hans-cel-de-Fier – ce descriu încercarea unor „eroi“ de a atinge intangibilul punct de convergență dintre ceea ce numim exterior și interior, afară și înăuntru, lume și reprezentare, subiect și obiect. Unde se termină eul și unde începe celălalt? Există o asemenea graniță? Suntem încredințați tot timpul că există și, pe baza acestui sentiment al diferenței, ne construim, cum am văzut, „adăpostul ființei“ noastre. Există câteva momente în care aceste hotare se dizolvă sub lumina puternică a unei anumite priviri. Despre aceste experiențe ne vorbește cartea lui Alexandru N. Stermin: recunoașterea în privirea unui urangutan, recunoașterea în strângerea de mână a unui cimpanzeu, recunoașterea într-un juvenil de vulpe, recunoașterea gândirii kantiene în sclipirea entuziasă din ochii unui filosof român, recunoașterea ideii în cuvintele ce încearcă să o descrie, în sfârșit recunoașterea înțelegerii în tăcerea așternută la finalul unui curs reușit. O asemenea experiență este centrală pentru orice teorie a cunoștinței pentru că repune în chestiune toate obișnuințele mentale și redesenează harta raporturilor noastre cu lumea. Pentru legile fizice s-a stabilit că o rațiune teoretică este capabilă să le înțeleagă, în vreme ce „rațiunea practică“ concepe legile morale. Prima ar fi implicată în cunoașterea principiilor „obiective“ sub semnul cărora stă universul fizic, legități prin definiție indiferente la consecințele pe care acțiunile și reacțiunile forțelor și fenomenelor le pot avea pe planul subiectiv al unei eventuale percepții. De altminteri, în cazul forțelor fizice, cuvântul potrivit este cel de cauzalitate, termenul de consecință fiind adecvat domeniului acțiunilor morale, dotate cu intenție și scop. Or, iată că studierea animalelor în mediul lor natural vine și ne zdruncină credința că aceste două tipuri de legități – cea referitoare la ordinea fizică, neînsuflețită și cea privitoare la ordinea morală (a se înțelege umană) – epuizează sfera relațiilor posibile dintre cunoscător și realitatea cunoscută. Animalul nu este nici obiect, dar nici – cu adevărat, pe deplin subiect, persoană (dacă ar fi, căsătoriile dintre oameni și animale nu ar mai avea nimic scandalos). Ce este deci această realitate intermediară, aflată între obiect și subiect, între inanimat și conștiința umană? Este, ne arată Stermin, veriga lipsă dintre noi și… noi înșine, un „noi“ înțeles, în termenii lui Noica, drept un sine lărgit sau, cu cuvintele lui Augustin, drept acel ceva „din noi mai adânc decât noi înșine“. Ultimele două secole au generat în ființa umană o conștiință lărgită, o conștientizare a acțiunilor sale asupra mediului, mijlocită de perspectiva mult mai clară a punctelor de intersecție dintre uman și animal adusă de evoluționism, etologie, ecologie și, în general, de popularizarea științelor naturii, dar mai ales de… răspândirea îngrijirii animalelor de companie. Animalul de companie ne deschide ochii asupra individualității sale ireductibile, asupra sentimentelor complexe pe care acesta le poate nutri și asupra prezenței unei indiscutabile conștiințe (trăsături pe care, prin tradiție, filosofia morală le atribuise în mod exclusiv omului). Spre deosebire de animalul domestic – cu care de obicei e confundat – animalul de companie e lipsit de un sens utilitar, deschizând calea comprehensiunii sale în lumina „numenalului“ și astfel înspre (re)constituirea unei idei a animalitatății în genere, cea care-l include și pe om, alături de celelalte viețuitoare.
Exprimând subtil o profesiune de credință a autorului, fiecare capitol din cartea lui Alexandru N. Stermin se deschide cu câte un citat din scrierile lui Alexandru Dragomir, ceea ce este cu adevărat îmbucurător pentru aceia care râvnesc la o reunire a științei cu filosofia după divorțul zgomotos produs odată cu emanciparea științelor. Actualmente, filosofia are ocazia – prin gânditori sau filosofi ai naturii de talia lui Alexandru N. Stermin – să iasă din confortul steril al propozițiilor nefalsificabile și să emită teorii testabile. Sperăm ca eclatantul exemplu oferit de autorul cărții de față să fie cât mai curând urmat și de alții – deopotrivă oameni de știință sau filosofi români.
S-ar zice că pădurea pe care omul a continuat o vreme să o poarte în sufletul său a fost constant și feroce defrișată în decursul mileniilor de civilizare și autodomesticire. Ne-am trezit astfel cu un suflet deșertificat, pustiit. Cartea lui Alexandru N. Stermin este un generos act de reîmpădurire a omului.