Un martor
Mă tem că de martor aş avea nevoie.
Multe am mai făcut
şi le-am uitat
sunt şi altele de care nici nu m-am atins
dar mi-am închipuit că le fac
şi n-o să le uit niciodată
au rămas unde le-am pus
nu pot trăi fără ele.
Am apoi vorbe care au plecat de la mine
n-aş fi vrut să le rostesc
dar mi-au scăpat
s-au îndepărtat
iar peste zeci de ani
ciocnindu-mă de unele din ele
nu au mai scos niciun sunet.
Sunt şi fapte sub care zac de ruşine.
Răbufnesc multe în vis
se-nfig în faţa mea
cu neputinţă să trec mai departe
până nu repet ce-am făcut
până nu mi se usucă orice urmă.
Au fost la mijloc femei
şi dezbrăcări gustate îndelung
rămase nevăzute.
De fapt
pe niciuna din femeile mele
nu am văzut-o cu adevărat.
Ochii lor în schimb mă atingeau
iar ele îmi arătau că pot să facă
ce nu mai arătaseră nimănui
căci eu am să tac până la capăt.
N-am mărturisit nici sub patrafir
dar n-am minţit
m-am oprit la timp.
Cel mai greu mi-a fost în faţa cărţii.
O scriam iar ea suia prin mine
mă lua cu sine-n altă lume
curgea din mine o mărturie
ca un sânge cu care nu mă învăţasem
şi care nu ştia să doară.
Nu m-a crezut nimeni.
Au spus că sunt închipuiri
frumoase
rare
melodioase
ivite anume ca aşa ceva să nu mai existe.
De un martor ar fi nevoie
unul tăcut şi fără chip
ca toate femeile dezbrăcate pe mine
să nu uite nimic martorul
să nu aibă miros
să fie doar urechi şi privire
şi să nu sfârşească înaintea mea
în vreo uimire.
Bun de arătat cu degetul
M-au dat pe la şcoli
la cea albă din capătul străzii
apoi la geamuri obosite
am fugit.
M-au prins.
Oare de ce nu m-au bătut?
M-au dat dincolo de râu
pe urmă peste munţi
să-mi intre-n cap depărtarea
ca primă şoaptă a înţelepciunii.
Voiau să vadă de departe
că din puţinul care eram
iese ceva
dacă nu un zăngănit de arme
măcar un predicator
despre tot ce nu se vede
şi pe dată se crede
unul bun de arătat cu degetul
şi cu telejurnalul.
Mă mânau de la spate
şcolile nu le mai ştiu.
M-au dat şi pe la biserici
să intre-n mine câte-un Dumnezeu.
O fi intrat.
Umblam cu Dânsul în mine
dar nu mi se închina nimeni.
M-adulmecau însă mulţi
cu aripioarele nărilor umflate
ca pentru o nouă divinitate.
O simţeau pe aproape
ar fi pus câte o ureche pe ea
să-i prindă zumzetul.
De văzut
se ştie
Dumnezeul n-ai cum să ţi-l vezi
dar de auzit
glasul său a tot umblat prin lume.
Auzurile până la urmă
se aşezau pe mine
să soarbă muzica aceea
căci puţinul care eram
şi depărtările din capul meu
lovindu-se una de alta
păreau gata să sune.
Călcând linia
Oare chiar în clipa aceea
când o fi să calc linia
ca să trec dincolo de orizont
se vor vedea lipite de mine
resturi din lumea aceasta?
Nu traista în mână
nu sacul în spinare
trudele astea nu se mai văd
omul trece ca o suflare.
Toate ale lui rămân de această parte
răzbate dincolo doar o plutire joasă
pe la capetele firelor de iarbă
ca şi ele odată atinse
să înflorească într-o zi ploioasă.
Doar o adiere dacă scapă
pată luminoasă de ceaţă
sunt ochi ascunşi care-o zăresc
şi buze care-o răsfaţă.
Stă prins de ea câte un semn
o cicatrice
un cuvânt uitat din Tatăl Nostru
o şoaptă dintr-o limbă de lemn.
E şi fulguirea unui chip
dintr-un ceas ce zice că n-a fost
scris decât pe nisip.
E acolo şi o literă
visează calea singură să treacă
dă înapoi cu călcâiul cât poate de tare
în cărţile care-i iau urma
şi o înşfacă.